Sistemul nu e făcut să-l ajute pe omul care munceşte. Suntem asaltaţi permanent de recomandări despre cum să facem prevenţie, despre cum să nu stăm să aşteptăm să treacă boala de la sine, despre cum să nu ajungem la spital în ultimul hal. Ignorăm cu seninătate toate astea. Şi de cele mai multe ori cu motive serioase. N-avem timp, n-avem bani, nu ne permitem luxul de a avea grijă de noi.
Rar mi-a fost dat să văd ceva mai penibil decât imaginea cu vreo patru poliţişti prinşi ciorchine de geamul maşinii unui individ, cu unul dintre ei dând cu pumnul în sticlă. De parcă chiar aşa, cu pumnul, se sparge geamul de la maşină. Pe individ îl afectează aşa tare, că bagă acceleraţia şi-şi vede de drum. Poliţia înghite gazul de eşapament în urma lui. Că parcă ce poate să facă altceva.
Noroc că s-a dopat Halep, că deja era penurie de subiecte pentru dat cu părerea peste tot. Nu mai avea românul, ăla legat ombilical de marele internet, ce să spună despre ceva de care n-are nici cel mai mic habar. Abia asta situaţie dramatică, după aproape trei ani în care omul nostru a avut ocazii peste ocazii să se dea specialist în orice.
Am stat cinci ore la coadă, să mă vaccinez cu doza 3. Nu, nu m-a obligat nimeni să fac asta. Puteam să merg oriunde, sunt centre prin care bate vântul, că nu vine nimeni. Dar n-am vrut. Pentru că acea coadă arată exact ce nu funcţionează chiar şi acum, după aproape doi ani de pandemie. Şi pentru că am vrut să vorbesc cu oamenii de dincolo de televizor.
Protestele nu mai pot fi ignorate. Când erau câţiva rătăciţi, ne mai permiteam să ne facem că nu-i vedem, să-i catalogăm ca neştiutori, asta ca să mă exprim elegant. Nu mai merge aşa. Sunt tot mai mulţi. Şi cam peste tot. Şi da, pe cei care ies din casă din convingere chiar îi înţeleg. Ne-am săturat. Pe bune, chiar ne-am săturat. Absolut toţi. Ni s-a acrit de restricţii, ne vine să rupem masca de pe faţă cu tot cu piele, ne isterizăm la cea mai mică urmă de „n-ai voie”. Toţi. Fără excepţie.
Să fie pandemie, dar numai pe ici-pe colo, prin părţile esenţiale. Deşi era clar spre ce ne îndreptăm, autorităţile par să fi fost, ca de obicei, luate prin surprindere. Se dau ordonanţe, se iese la tv, ni se dă de grijă să ne luăm informaţiile doar din surse oficiale. Problema e că sursele astea oficiale sunt complet haotice. Ministrul de Interne nu e capabil să transmită absolut nimic pe înţelesul muritorilor de rând, abia citeşte numărul unor legi pe care nu le cunoaşte nimeni şi se bâlbâie mai ceva decât ştim noi care dintre premierii din trecutul apropiat. În timpul ăsta, oamenii respectă regulile după ureche, iar singura speranţă că #stămacasă nu rămâne doar un haştag e să dea vreun viscol peste toată ţara.
Cimitirul cosmopolit din Sulina. Poate pare macabru, însă cimitirul din Sulina e musai de vizitat, în cazul în care ajungeţi pe acolo. E de fapt un fel de muzeu al unor vieţi din cu totul alte timpuri.
Unul din motivele pentru care iubesc Sulina e reprezentat de casele de acolo. Cele mai multe sunt construite după specificul zonei, cu pereții exteriori acoperiți de scânduri, care se pierd cumva în peisaj. Deși multe sunt, sau măcar par, abandonate, își păstrează un farmec aparte. Fiecare spune o poveste și, de fiecare dată când le văd, încerc să-mi imaginez oamenii care au trecut pe acolo.
E plin Iașiul de istorie. Mai veche, mai nouă, mai frumoasă, mai distrusă. De toate felurile. Pentru cine știe orașul, e ușor de identificat ce arată pozele. Bolta, care e de fapt o bucată din Spitalul „Sf. Spiridon”, clădire care parcă a rămas înțepenită în timp.
Viața mea la țară arată cam așa. E cu verde, cu suflet, cu locuri și oameni dragi. E acasă, cu bune și rele.
Amalia Dascălu 