in sfarsit un spectacol in Iasi…..

Aseara s-a deschis stagiunea la Opera Nationala Romana de la Iasi. Desi nu-s fan al acestui tip de muzica, am fost intrigata de modalitatea prin care s-a deschis stagiunea anul asta asa ca m-am dus si eu acolo. Trebuie sa recunosc ca-s inculta in proportie de 99% in ceea ce priveste muzica de opera, insa ce-am vazut aseara a fost absolut grozav. Beatrice Rancea, noua directoare a Operei din Iasi, a ales sa deschida stagiunea cu un spectacol in aer liber, pe o scena amplasata in fata Teatrului National, practic in mijlocul orasului. Nu mi-a venit sa cred cata lume s-a adunat aseara acolo. Initial aveam impresia ca toti au venit doar pentru ca era gratis si ca oricum zona se va goli dupa cel mult jumatate de ora. Din fericire m-am inselat. Nu cred ca am vazut pe cineva plecand pana la sfarsitul spectacolului. Si chiar a fost spectacol! Prima bulina alba a fost lipsa discursurilor sforaitoare specifice acestor evenimente. A venit o tanti din partea Ministerului Culturii care s-a bagat un pic in seama (n-a ascultat-o nimeni oricum), inca cineva de la Primarie (vezi Doamne, promotori ai culturii, bla, bla) si Beatrice Rancea, directoarea Operei pe care publicul a primit-o cu o gramada de aplauze, semn ca si-a castigat simpatia multora de aici deja. A doua bulina alba a fost reprezentata de modul in care au fost alese ariile interpretate aseara. Practic s-au auzit arii din opere celebre, cunoscute de cei mai multi dintre noi, dar mai ales, opere care plac publicului neavizat, comerciale cumva, daca pot sa ma exprim asa. Nu a fost plictiseala deloc si niciun moment n-am simtit nevoia sa plec acasa la somn. Si dupa cum deja am mai spus, n-am vazut nici pe altii plecand, desi scaune erau extrem de putin si sute de oameni au stat in picioare aproximativ doua ore cat a durat spectacolul. Cam o ora am stat si noi in picioare prin fata scenei dar pana la urma ne-am lipit de-o bordura ca, na, unii sunt mai batrani si nu mai rezista la oboseala:))
                            
Aaa, ca veni vorba…Oameni de toate varstele la spectacol, de la bebelusi, copii urcati pe umerii parintilor ca sa vada rochiile superbe ale sopranelor, pana la tineri cu tatuaje si piercinguri si pensionari care in mod normal te scot din sarite in mijloacele de transport in comun. Si ultima bulina alba, cel putin din cate imi aduc aminte acum, a fost momentul artificiilor. Jos palaria! N-am crescut in jungla asa ca nu mai lesin de emotie cand vad artificii, insa aseara artificiile au fost cu adevarat o incheiere potrivita pentru spectacolul oferit de Opera. Organizatorii au ales sa nu lalaie trei artificii pe parcursul unei ore, ci in cateva minute le-au dat pe toate insa in asa fel incat la un moment dat am avut impresia ca explodeaza cerul deasupra mea. Chiar a fost frumos si astept cu nerabdare sa vad care va fi raspunsul Primariei la asta la Sarbatorile Iasului care se cam apropie cu pasi repezi. Oricum, tot respectul pentru Beatrice Rancea, cu spectacolul de aseara a reusit sa scoata de sub un praf teribil de gros o institutie care ar trebui sa arate lumii ca Iasul inca este capitala culturala a tarii. Bravo ei! Sper sa-si fi castigat spectatori aseara!
Reclame

caiet de amintiri….

Blogul asta pare sa semene tot mai mult cu un caiet de amintiri, ca pe vremea cand eram soimi ai patriei sau pionieri. Ca veni vorba…am apucat sa fiu si una si alta si desi nu cred ca „sufar” prea tare de ganduri de marire, imi aduc aminte ca ma suparasem ca nu m-au facut comandant de detasament, ci doar comandant de grupa, in vremea pionieratului. Bine, evident era o explicatie, insa ce sa-i spui copilului de-o schioapa care vrea sa se simta important?! Oricum, explicatia parea sa fie faptul ca eram pur si simplu prea mititica. Si-apoi cat respect poate sa impuna un piticot in asa fel incat sa conduca un detasament intreg?! Cred ca aia de au stabilit comandantii nu stiau ce moldoveanca dracoasa iese din mine pana la urma :))). Oricum, comandant de detasament a ajuns Maria, care a ramas si in ziua de azi una dintre cele mai dragi prietene pe care le am. Imi pare rau ca n-am mai pastrat costumele de pionier si de soim al patriei. In nebunia din ’89 se strica/arunca cam tot ce aducea aminte de regimul comunist. Desi eram totusi destul de mica pe vremea aia, amintiri am o gramada. Intr-un fel cred ca pe vremea aia, cel putin in scoli, era o disciplina care azi lipseste dar de care avem nevoie mare.Tin minte ca in clasele primare l-am avut invatator pe unchiul meu. Cine se gandeste ca am fost favorizata sau tinuta in puf il rog sa se mai gandeasca o data. Mi-am incasat-o de la el de fiecare data cand faceam vreo prostie. Si-apoi, slava domnului, numai linistita n-am fost eu pe vremea aia:)).

Cum eram mica cat o gamalie de ac mereu eram asezata in prima banca (altfel nu ma vedea nimeni :D). Ei, mie pozitia nu prea-mi convenea, deci mereu eram intoarsa cu spatele la catedra si-mi gaseam de lucru cu ceilalti colegi din spate. Drept urmare imi luam bete la palme intr-o veselie, n-avea absolut nicio importanta ca eram ruda cu invatatorul, parca mai abitir plesnea. Si apoi, pedeapsa suprema (din punctul de vedere al invatatorului) era sa ma trimita sa stau in ultima banca cu cel mai amarat baiat din clasa. Saracu’ invatator, habar n-avea ce nu eram absolut deloc deranjata de asta. Cu baietii m-am inteles bine intotdeauna, probabil pentru ca eram si eu mai baietoi pe vremea aia, iar banca din spate era absolut perfecta. Acolo chiar faceam doar ce vroiam :))

Desi nu-s absolut deloc de acord sa luam la bataie elevii care fac prostii prin scoli zilele astea, cred totusi ca ceva trebuie sa se schimbe. Cat am fost profesoara am avut sansa/nesansa de a avea in clase atat copii foarte buni si cuminti, cat si „copii” de 18 ani in clasa a VIII-a deja certati cu legea. Cu unii m-am inteles mai bine, cu altii mai putin bine, dar am constiinta impacata ca am incerc sa vorbesc fiecaruia pe intelesul lui. Am avut momente frumoase cu unii dintre ei si doua clase mi-au ramas dragi chiar si acum, a VIII-a C din primul meu an de profesorat si a V-a C din al doilea. Dintre primii multi sunt acum studenti in ani terminali, iar ceilalti cred ca au inceput si ei sa-si intinda aripile. Oricum, imi creste inima cand se mai intampla sa ma mai intalnesc cu „pramatii” dintre ei si sa aud urland in mijlocul strazii „Ci faciti, doam’ profesoara?”. A trecut timpul…..

de ce nu-mi place mie toamna…..

De cand ma stiu am o problema cu anotimpul asta. Eu-s o fiinta depresiva de felul meu, da’ parca toamna e si mai nasoala treaba asta. Deocamdata inca pare sa fie bine, da’ ma ia cu dureri de cap cand ma gandesc ca acusica dau ploile alea lungi si urate, de nici nu-ti vine sa iesi din casa. Cat mai pui ca ti se zburleste si parul tot de pe tine de frig deja…Oricum, cel mai aiurea e toamna vine clar cu tot cu depresie. Cel putin la mine…Drept e ca la un moment dat mi-a zis cineva ca exista un anume tratament magic pentru depresie, insa cum nici ala nu-i la indemana momentan n-am decat sa gasesc de una singura motive sa ma apuc de ranjit tamp. E deja clar pentru toti cei care ma cunosc ca eu nu rad foarte usor. O chestie chiar trebuie sa fie amuzanta ca sa-mi porneasca muschii faciali. In rest, un rictus se obtine mult mai usor de la mine. Drept urmare, cei care totusi reusesc sa ma faca sa rad sau macar sa zambesc cand e depresia mai adanca sa stie ca au parte de profunda mea recunostinta 😀

Pe langa depresie toamna mai aduce si o aglomeratie in oras de-ti vine sa urli la luna, nu alta. Mi-a luat azi dimineata aproape 50 de minute sa ajung la redactie. Au fost vreo doua portiuni de oras in care pur si simplu tramvaiul s-a miscat ca un melc, in urma unei coloane interminabile de masini. Pe de alta parte, de-acu e haos si la urcarea/coborarea din mijloacele de transport in comun. Daca in timpul verii trebuia sa ma feresc doar de babele si mosnegii care n-aveau treaba acasa si care se urcau in tramvai in cam jumatate de ora, acum tre sa ma feresc sa nu-i calc pe astia mitittei care se duc la scoala sau gradinitia. E haos complet! Sa nu fiu inteleasa gresit: am un deosebit respect pentru persoanele trecute de prima tinerete, dar doar atata timp cat sunt si eu respectata la randul meu. Pe nesimtitii/nesimtitele care doar incurca lumea si mai si comenteaza ca „tineretul din ziua de azi” nu sare la picioarele lor sa le faca toate mofturile mai ca-mi vine sa-i imping de pe scara tramvaiului. La fel si cu aia mititei. Am fost profesoara, parintii mei sunt cadre didactice cu vocatie, deci dragostea pentru copii s-o fi transmis si genetic intr-o anumita masura. Mi-s tare dragi si intentionez sa am si eu la un moment dat (cred ca asta ar trebui pusa pe lista „de facut in viitorul mai mult sau mai putin apropiat”), insa aia care se imping in tine si urla ca descreieratii de parca ar fi singuri in tramvai mai ca ar merita o mama de bataie de sa nu mai deschida gura macar o luna.

Tot toamna imi dau seama, poate mai mult decat in cele doua anotimpuri care o preceda, ca mai e mult pana la Craciun. Iubesc perioada aia, cu tot frigul, dar si cu toata zapada, cu Mos Craciun si cu bucuria aia a sarbatorilor de care nu ma pot satura niciodata. Pana atunci insa mai astept un pic sa treaca toamna asta care sper sa fie mai putin deprimanta decat celelalte de pana acum. Aaa, mi-am adus aminte. Exista si lucruri bune care s-au intamplat toamna. Cea mai veche prietena a mea (si una dintre cele mai bune de altfel) s-a nascut cam prin perioada asta. N-am mai vazut-o de ceva timp, de la nunta ei mai exact, dar chit ca-mi vand un rinichi, tot gasesc eu bani sa-i fac o vizita in Irlanda. Maria, pregateste-te ca vin!!!!!!!!

Pana plec eu in Irlanda, unde sigur dispare si depresia mea, mai stau pe baricade un pic. Daca aveti solutii de combatut depresia is toata ochi si urechi 😀

primul ziarist din familie…..

Eu duc mai departe doua traditii la mine in familie. Apostolatul e deja la a doua generatie in familia mea, cel putin din cate stiu eu deocamdata. Tata e invatator, mama e educatoare si eu am hartii care-mi arata ca-s amandoua desi n-am apucat sa si predau in domeniul asta. Am apucat insa sa fiu profesoara, asa ca se poate spune ca intr-o anumita masura am continuat munca alor mei, lucru de care recunosc ca-s tare mandra. In urma cu cativa ani insa am aflat, absolut intamplator, ca duc mai departe inca o traditie. Desi asa credeam initial, nu-s deloc primul ziarist din familie. Strabunicul meu, Dumitru Gusu din comuna Havarna, judetul Botosani, a fost cel care a inceput seria de ziaristi din familie. Am aflat tarziu asta, probabil si pentru ca lui tatuta, cum ii ziceam noi, ii placea mai degraba sa povesteasca intamplari din razboi decat din activitatea lui de corespondent de presa. Nu cred ca l-am auzit vreodata spunand ceva de ziaristica. Dumitru Gusu s-a nascut pe 23 august 1904 si a murit pe la inceputul lunii septembrie in 2006, putin dupa ce implinise 102 ani. El e poate dovada ca pe oamenii buni Dumnezeu ii tine mult in viata. Cat de drag mi-a fost omul asta, n-am cuvinte destule se spun. A fost, de fapt inca este, pentru mine imaginea bunicului sfatos, un fel de Mos Craciun, un om pe care nu l-am vazut niciodata suparat sau nervos, om la care te duceai mereu pentru o vorba buna. Nu ajungeam foarte des in Havarna, care era cam la o suta de kilometri de Prajeni, unde locuiesc ai mei, insa au fost destule vacante petrecute acolo. Oaza mea de liniste era la tatuta. Bunicul meu, Dumnezeu sa-l ierte, a fost un om tare bun, insa n-a putut niciodata sa-i tina piept bunicii mele, care a fost daca nu chiar cocosul in casa, atunci macar ciocul cocosului. Greu se intelege lumea cu ea si acum. Asa ca de fiecare data cand ma suparam pe ea (foarte des, de altfel) fugeam ”in vale” la tatuta.

Povestea tatuta intamplari din cele doua razboaie de parca se intamplasera ieri. A fost perfect coerent pana in ziua cand a murit. Era mereu bucuros sa-si vada stranepoatele, eu si sora mea fiind fetele de la Prajeni, fetele de la Martica (Marta fiind mama). Marea bucurie a strabunicului meu a fost ca amandoua am facut ”scoala”. Surorile mamei mele s-au imprastiat prin tara dupa ce s-au facut mai maricele si au inceput sa lucreze, fiecare pe unde a putut, n-a mai continuat niciuna scoala dupa ce si-au gasit de lucru. Mama e intelectuala dintre ele, a facut scoala normala la acea vreme si e educatoare si acum, fiind mandria bunicului ei, strabunicul meu. Eu eram Martica pentru tatuta, sora mea fiind prea mica la vremea aia ca sa vada pe unde o duce si pe ea viata. Desi bunica imi tot scotea ochii cu ”ce-ti trebuie tie atata scoala?” si ”mai bine vii aici in sat si-ti gasesc eu un baiat bun sa te mariti” exact asta n-am facut. Tatuta a fost de partea mea atunci. ”Lasa, n-o baga in seama, ai timp sa te mariti, fugi, fa carte, invata si pe altii, de greutati o sa ai parte oricum”, imi spunea el atunci. Tare mandru mai era ca stranepoata lui e profesoara. Marele meu regret e ca n-a apucat sa ma vada ziarista. M-am angajat la Ziarul de Iasi la jumatate de an dupa moartea sa.

Timp de cateva decenii tatuta, Dumitru Gusu adicatalea, a colaborat la mai multe ziare din timpurile lui, ”Zori noi”, ”Clopotul”, ”Scanteia”, ”Munca” si pana la moartea sa a fost cel mai batran corespondent de presa din judetul Botosani si cel mai probabil din tara. Pe data de 11 august 2005 a aparut in Monitorul de Botosani un articol despre el ”Corespondent de presa trecut de 100 de ani”. Ii sunt recunoscatoare lui Florentin Florescu pentru acel material (desi a cam omorat-o pe bunica-mea in text). Din pacate, nu apare si pe editia online a ziarului, dar am gasit pagina de hartie si e deja de mult timp pe peretele meu. Sunt si invidioasa pe reporterul de la Monitorul, recunosc. As fi vrut sa fiu eu cea care-i lua interviu primului ziarist din familie. Lui Dumitru Gusu i-a placut mereu sa povesteasca, sa citeasca, dar mai ales sa scrie. A scris caiete intregi cu ganduri de-ale lui, interpretari ale Bibliei, din pacate s-a pastrat doar unul. A fost un om de baza in satul lui si toti stiau sa vina la el pentru sfaturi, ca oricum  le stia pe toate. Mai carpanoasa era strabunica, alaturi de care a stat aproape 80 de ani. A murit si ea putin inainte sa ajunga la o varsta cu trei cifre. El a fost mereu un om vesel si a avut tot timpul poarta deschisa pentru oricine. As putea scrie o viata despre omul care a fost Dumitru Gusu. Sper sa fiu macar pe un sfert omul care a fost el si sper ca toti copiii din lumea asta sa aiba sansa de a avea un astfel de bunic. S-a stins putin dupa ce a implinit 102 ani, in somn. Zicea o matusa de-a mea de acolo ca l-a gasit asa dimineata, parca zambind. Tare drag mi-a fost omul ala si sper sa ma incumet vreodata sa scriu despre el asa cum se cuvine.

amintiri de prin epoca de piatra :))

Si a trecut si gradul II. Daca ramaneam in invatamant acum as fi fost deja ”gradata”. Zilele trecute s-au dat la Iasi examenele pentru obtinerea gradului II in invatamant si o mare parte din fostele mele colege de facultate s-au reunit la Iasi pentru asta. Am urmarit desfasurarea examenelor in special pt ca erau pe acolo si doua prietene dragi de-ale mele. Cu emotii, nervi, aproape depresii si multe alte sentimente ciudate fetele au reusit sa scape de examene si inca foarte bine, cu note mari. Evident m-am bucurat tare mult pt ele, examenele n-au fost deloc usoare si e meritul lor ca au reusit sa scape. Pt mine a insemnat insa aduceri aminte de pe vremea cand eram studenta, nu mai intrasem in universitate de foarte mult timp. Eram aproape un copil cand am intrat la facultate, prin 2000. Cateodata ma gandesc ca un fel de copil inca mai sunt si acum cateodata sau doar ma amagesc eu cu asta, cine stie…La momentul respectiv veneam dupa cinci ani de liceu in Botosani (alt oras pe care am ajuns sa-l apreciez abia dupa ce am plecat de acolo). Alooo, nu va uitati urat, n-am ramas repetenta, doar am facut sectia de pedagogie care avea un an in plus fata de celelalte :)) Urat tare mai era pe  vremea aia sa ne uitam la cei care terminau clasa a XII-a si plecau fluierand la facultate, aveam noi impresia ca brusc se maturizau si erau oameni in toata firea, in timp ce noi mai eram blocati in pijamalele de copilasi cuminti de pedagogic inca un an. Parea ingrozitor de mult…

Pornesc de la una si ajung la alta, din cate vad. Dar asta e…..memoria involuntara, cum ar zice cineva:)) Mi-e ciuda insa tocmai pe faptul ca am uitat multe lucruri. In momentul in care se intampla esti convins ca n-o sa uiti niciodata si ca mereu o sa fie vie memoria  oamenilor si a intamplarilor care ti-au trecut prin viata. Cateodata aproape imi pare rau ca n-am tinut un jurnal ceva, ca na, blog n-aveam pe vremea aia, iar calculator vazusem abia in cabinetul de informatica. Ca acolo doar jucam solitaire asta-i deja alta treaba. Aud acum ca fostul meu profesor de calculator a ajuns mare inspector, a si fost dat afara, se intampla lucruri multe in Botosaniul meu, n-as fi crezut ca e asa activ. In fine, ideea era ca uitam mult/multe. Sau poate o fi doar problema mea de fapt….ramane de vazut. Sincera sa fiu, acum imi aduc aminte prea putine lucruri concrete din liceu, desi abia anul trecut am participat la intalnirea de zece ani. Daca le-oi fi uitat ppenntru ca nu erau importante, nici asta nu mai stiu…

Imi spunea cea mai buna prietena a mea zilele trecute ca eram populara in liceu. M-a umflat rasul instantaneu:)) M-am simtit in orice fel in liceu, numai populara nu. Populara in sensul filmelor americane cu liceeni adicatalea…Am fost mereu un copil cuminte, pe cat posibil m-am straduit sa nu intru in belele ca mi-era rusine de ai mei, iar cat priveste baietii, pe vremea aia daca reusea unul sa ma tina de mana se cheama ca realizase mare lucru. Cica eram pretentioasa, zice gura lumii. Eu zic doar ca aveam respect pt propria persoana. Dar am gasit totusi o explicatie pt asa-zisa mea popularitate. Parintii mei au invatat in acelasi liceu la vremea lor. Desi n-am fost nici pe departe o eleva asa de buna cum imi imaginez ca au fost ei (avand in vedere impresia pe care au lasat-o in mintea profesorilor de pe acolo), imi place sa cred ca nu i-am facut de ras chiar de tot:D Faza e ca asa ma cunosteau pedagogii din internat. Patru din cei cinci ani de liceu am stat in internat si pedagogii ii cunosteau pe parintii mei, stateau la barfa cand ma mai vizitau. Evident, asta nu prea era de bine pt mine, asa copil cuminte cum eram, tot mai intram prin belele din cand in cand (poate povestesc la un moment dat cum am spart eu usa de la intrarea in internat, asta n-am uitat inca). De altfel, unul din pedagogi nici nu-mi zicea pe nume niciodata. Pt el eu eram Marta, numele mamei mele care fusese si ea pe acolo. De altfel, pe mama n-a uitat-o nici proful de sport care a avut grija sa-mi scoata ochii cu asta inca de la examenul de admitere ”Maica-ta a fost mai buna ca tine!”. Mama fusese in echipa lui de handbal, la vremea respectiva participand la competitii pe care le si castigau. Inutil sa mai spun ca, desi imi iubesc mama mai mult decat se poate exprima in cuvinte, comparatia m-a deranjat intotdeauna.

Am mostenit chestii de la ambii parinti (printre ele, vocea de la mama, spiritul critic, ironia, sarcasmul si microbul fotbalului de la tata), dar niciodata n-am fost copia fidela a unuia dintre ei. Iar proful de sport a continuat asa tot timpul liceului de m-a facut sa-mi scot scutire in ultimul an, ca nu-l mai suportam. Oricum, tot ma obliga sa vin la ore in „pantaloni scurti negri, tricou alb, sosete albe si tenisi negri, Marcica”. Ce l-as mai fi batut:))))) Aaaa, popularitatea. Asta venea doar din faptul ca eram singura care nu era refuzata de catre pedagogi cand cerea discoteca in camin, probabil pt ca imaginea de copil cuminte cantarea mai mult decat ranjetul tamp al adolescentilor care salivau la gandul ca in timpul unei melodii lente mai au si ei sansa sa mai pipaie o fata. Drept urmare, vineri se infiinta la mine un fel de comitet de cerut discoteca si eu nu puteam sa-i refuz niciodata. In ciuda asa-zisei mele popularitati, ce nu pot uita e ca mai mereu m-am simtit singura. Inca mai patesc asta cateodata…Si imediat dupa ce comitetul isi indeplinea sarcina, eu faceam acelasi lucru cu pedagogii. Evident, promiteam ca n-o sa fie probleme, ca o sa fim cuminti si ca va fi cea mai linistita discoteca de pe planeta. Din momentul in care anuntam comitetul ca discoteca e aprobata eram din nou uitata pana saptamana viitoare. Toata ziua dupa aia ne pregateam pt discoteca ce se desfasura in holul de la intrarea in camin. Era frumos cateodata….

Si cand te gandesti ca toata logoreea asta pornise doar de la faptul ca prietenele mele imi povesteau ceva de prin facultate de care eu nu-mi mai aduceam aminte absolut deloc…..:))))