Imagine

iaca asa arata o pisica de Prajeni…..

Reclame

de anul nou…..

De cand ma stiu am iubit sarbatorile de iarna. E ceva deosebit in perioada asta, parca toata lumea e mai vesela, mai optimista si parca suntem toti mai buni. Anul asta s-a schimbat insa situatia. Nu stiu de ce, dar nu mai reusesc sa ma intorc la starea aia de asteptare „buna”. E tot mai greu sa sper ca pana la urma va fi bine si ca toate lucrurile se vor aseza asa cum cred eu ca ar trebui. O fi depresia de sarbatori, cine stie… E traditia sa-ti pui o dorinta in noaptea dintre ani. Pana acum am facut mereu asta. Au fost ani in care chiar mi s-a indeplinit si la momentul respectiv am fost fericita. La un moment dat dorinta respectiva s-a intors impotriva mea intr-un fel sau altul si aproape mi-a parut rau ca am pierdut timpul dorindu-mi mai stiu eu ce. Mi-am dorit ceva si anul trecut pe vremea asta. De data asta nu mi-a mai mers si n-a iesit nimic din ce am vrut. Poate nu mi-am dorit ce trebuia sau poate mi-am dorit prea mult….

Anul asta m-am hotarat sa las sa treaca revelionul fara dorinte puse la 12 noaptea. Incerc si varianta asta. Poate se intampla ceva fara sa ma tin eu de atatea superstitii. Voi vedea… Una peste alta, cel putin dintr-un punct de vedere 2010 a fost un an bun. Profesional vorbind, am realizat mai multe decat mi-am propus si lucrurile inca merg bine, chiar daca ma mai enervez eu cateodata ca parca prea mult timp imi mananca munca. Mai am de lucrat la partea personala a vietii mele. Aici pare a fi cel mai greu de realizat ceva. Ma straduiesc insa sa cred ca pana la urma o scot eu la capat si cu asta. Era si o melodie la un moment dat „Noi o scoatem la capat”.

Nu stiu ce sa va urez voua, celor care pierdeti timpul citind prostiutele mele, pentru anul care se pregateste sa vina. Va doresc doar sa aveti parte de tot ce imi doresc si mie. Si poate peste un an voi putea scrie ceva mai optimist aici. Sa fie anul care vine cel mai bun din toti anii pe care i-am trait deja!

in memoria unui prieten drag…..

nu stiu de ce mi-am adus aminte azi de Bogdan. a trecut mult timp de cand s-au intamplat toate si s-au mai atenuat din starile de atunci. poate pentru ca se apropie Craciunul si, ca in fiecare an, astept sa vina o felicitare de la Bucuresti. sunt cativa ani de cand nu mai primesc felicitarile…Bogdan a fost prietenul din liceu pe care toata lumea il tine minte, care nu uita de nimeni la zilele de nastere sau la sarbatori. pe el te puteai baza oricand ca va da un semn de viata atunci cand ai mai mare nevoie. era un tip vesel si permanent pus pe glume si asta il facea sa se „lipeasca” de oricine vroia. de obicei, dupa ce termini liceul, pierzi legatura cu cei de acolo in mare parte. sa recunoastem acum ca fiecaruia dintre noi ne-au ramas putini prieteni de pe vremea aia. ei, Bogdan era cel care a refuzat sa schimbe ceva dupa ce a plecat din liceu. era cu un an mai mare si dupa ce a terminat Liceul Pedagogic din Botosani s-a dus la Academia de Politie din Bucuresti. n-are rost sa mai spun ca a avut numai rezultate bune, cine l-a cunoscut stie asta deja. cine nu l-a cunoscut nu a avut decat de pierdut. desi a plecat „la capitala” Bogdan nu a uitat niciodata de cei care au ramas in Botosani ori s-au raspandit prin alte orase. in masura posibilitatilor, a venit si ne-a vizitat pe toti si nu ne-a uitat niciodata. un telefon pe care l-am primit in iarna din anul III de facultate a schimbat totul. un idiot beat si cu o masina furata il lovise pe Bogdan pe trecerea de pietoni pe unde traversa regulamentar. n-a avut nicio sansa. baiatul iubit de toata lumea s-a dus atunci si noi am ramas mai singuri. ma straduiesc sa nu fiu patetica acum, dar cateodata am impresia ca toate s-au intamplat abia ieri. postarea asta e pentru Bogdan Poraicu, sa stie ca nu l-am uitat si ca inca mai are multi prieteni care se gandesc la el. a fost un prieten cum prea multi nu stiu sa fie in zilele astea si trebuie sa stie ca ne este dor de el……

de la Iasi la Bruxelles……

cred ca plimbarile mele din acest an se apropie de sfarsit, probabil si din cauza faptului ca se cam termina si anul chiar. dupa cum am mai zis deja, in ciuda faptului ca fost foarte obositor pe alocuri (cum ar spune meteorologii), a fost un an foarte bun pe plan profesional. cand m-am inscris pentru bursele JTI am scapat din vedere posibilitatea de a ajunge cu bine la final. m-am straduit sa nu-mi fac planuri pe termen lung si am mers bucatica cu bucatica. era chiar cat pe ce sa renunt la inceput pentru ca nu reuseam sa obtin toate hartiile necesare pentru dosarul de inscriere. daca nu ma insel, am reusit sa trimit dosarul chiar in ultimele zile de inscriere. raspunsul s-a lasat asteptat destul de mult timp, astfel ca mi-am luat sperantele, le-am pus deoparte si m-am prefacut ca uit de ele. s-a intamplat apoi sa ma sune Violeta. eram intr-un tramvai pe teren si era o aglomeratie de auzeai si cum respira fiecare acolo. drept urmare, n-am avut ocazia sa ma manifest mai zgomotos cand Violeta mi-a zis ca am trecut de prima etapa si trebuie sa vin la interviu la Bucuresti. oricum, mi-a murit aproape total entuziasmul cand am auzit ca interviul e atat in romana cat si in engleza. desi inteleg aproape perfect engleza, nu am exercitiul vorbitului in aceasta limba si am tendinta de a ma balbai atunci cand e nevoie sa ma exprim in engleza.

dintr-o superstitie pe care n-o pot explica am spus ca merg la interviu unui numar foarte mic de oameni. trebuie sa recunosc ca n-as fi vrut sa fiu nevoita apoi sa le zic ca n-am reusit nimic. asa ca mi-am facut bagajul, mi-am luat concediu si am fugit la Bucuresti. din punctul meu de vedere avantajul de a fi reporter la un ziar e faptul ca nu ma vede nimeni, ca pot scrie fara sa ma comenteze cineva in timp real, ca ma pot intoarce sa sterg si sa scriu altceva. sunt obisnuita sa pun eu intrebarile si apoi sa-l ascult pe interlocutor. interviul mi-a aratat cum e sa fii de cealalta parte a baricadei. mi s-au pus intrebari, am fost nevoita sa raspund si nu m-am simtit deloc in largul meu. inutil sa spun ca nu-mi aduc aminte ce-am spus atunci. stiu doar ca am iesit de acolo rosie ca focul, cu o durere groaznica de cap si cu sentimentul ca am dat-o in bara. m-am resemnat intr-un final si mi-am zis ca macar am incercat, tot era bine ca n-am fugit mancand pamantul. cateodata imi pare rau ca nu-s si eu o „pitzi” care abia asteapta sa fie in centrul atentiei si care nu mai termina de vorbit. mi-ar fi fost de folos poate o astfel de atitudine.

dupa cateva zile petrecute pe la munte m-am intors la munca in Iasi, incercand sa revin la rutina de zi cu zi. ca si dupa prima etapa, nici acum nu m-am asteptat la mari realizari. stiam ca sunt pe lista reporteri foarte buni de la nume mari din presa si oricum eu mai aveam multe de invatat. astfel ca mirarea a fost din nou la cote maxime cand m-a sunat Violeta sa-mi spuna ca ma asteapta un mail pozitiv in redactie. de data asta eram in spital si n-a mai reusit nimeni sa-mi stearga ranjetul tamp de pe fata toata ziua. a urmat trainingul de la Panicel unde am avut ocazia sa-mi cunosc colegii bursieri. suntem un grup frumos de oameni si, spre surprinderea mea, nu toti bucurestenii se uita de sus la cei din provincie. am resimtit faptul ca eram singura din afara capitalei ca un fel de handicap si recunosc ca pentru un moment m-am simtit nelalocul meu acolo. am descoperit inca ca nu eram singura moldoveanca si asta chiar a fost o chestie buna pentru mine. desi toti lucreaza in Bucuresti o parte din ei vin de prin zona asta, Alina e din Vaslui, Victor e din Suceava si Claudiu e din Bacau. pana la urma, cred ca marele beneficiu al burselor de orice fel e faptul ca ajungi sa cunosti multi oameni, de peste tot.

trainingul de la Panicel s-a incheiat cu o tema pentru acasa. doua eseuri trebuiau trimise spre Bucuresti in cateva zile. m-am luptat cu ele si pana la urma am ales sa fiu sincera si sa spun exact ceea ce gandesc, fara inflorituri si mangaieri pe crestet. dupa cum am vazut, am ales cea mai buna solutie pentru ca am putut asa sa trec la urmatoarea etapa. si iar cu trenul pana la Bucuresti. spre crunta dezamagire a unora, dar spre bucuria altora (printre care si eu) ultima vizita la Bucuresti s-a dovedit una grozava. in ciuda incurajarilor, optimismul tot nu aparuse la mine (cred ca pe viitor ar cam trebui sa mai schimb din atitudinea asta negativista, ca-mi da oricum numai dureri de cap). oricum, organizatorii ne-au cam fiert in suc propriu pana sa anunte castigatorii burselor. festivitatea de la Reprezentanta Comisiei Europene in Romania a fost din nou un moment cu care eu nu-s obisnuita deloc. sa fiu in centrul atentiei nu mi se potriveste si nici nu-i un lucru pe care sa mi-l doresc. cred ca sunt un reporter bun si fara sa bat din tobe sa ma auda o tara intreaga. multumesc lui Claudiu oricum pentru incurajarile de atunci. cred ca deja bateam din picior de stres. nu cred ca mai are rost sa spun ca iar ma inrosisem toata de data asta ca o sfecla si ca de la stres, oboseala, nervi sau mai stiu eu ce m-am ales cu o durere de cap absolut groaznica. la un moment dat chiar ma gandeam ca o sa-mi cada capul. oricum, una peste alta, am ajuns sa fiu in grupul jurnalistilor care vor face trainingul la Bruxelles, lucru de care sunt foarte mandra, mai ales ca am o companie atat de selecta. ma bucur tare mult pentru colegii mei, mai ales pentru cei care vor face si celalalt stagiu de trei saptamani dupa Bruxelles. imi pare bine ca i-am cunoscut si abia astept sa ne reintalnim. imi pare rau pentru cei care au sperat sa ma fac de ras in drumul catre obtinerea bursei si care au preferat invidia in locul bucuriei ca si Iasul va fi reprezentat in aceasta bursa. nu am de gand sa ma opresc si imi place sa cred ca voi avea capacitatea de a vrea mai mult pana la centenar.

postarea asta nu e ca sa ma laud. e doar un fel de a-mi aduce aminte ca e timpul sa scap de pesimism si ca daca vreau ceva cu adevarat pana la urma gasesc o modalitate de a obtine acel lucru. de-acu sper sa vina si Mos Craciun….:D

trenule, masina mica……

la cate drumuri am facut anul asta si la cate inca mai am de facut cred ca cel mai potrivit ar fi sa-mi cumpar un tren. ar fi mai greu sa raman inzapezita cu un tren, ma gandesc eu. acu nu stiu cam cat m-ar costa da’ cu siguranta ar fi mult peste posibilitatile mele financiare. drept urmare, m-am hotarat sa-l trec pe lista pe care o pregatesc de zor pentru Mos Craciun. sa nu indrazneasca careva sa-mi zica ca nu exista Mos Craciun, refuz sa cred asa ceva. imi pare rau insa ca n-o sa ajung acasa la ai mei in zilele in care si-au planificat serbari cu elevii si copiii de la gradinita. am inteles ca-s absolut grozave anul asta si cei din clasa a IV-a au repetat de zor Banda lui Jianu. sper macar ca si-au facut si ei liste pentru Mos Craciun si ca li se vor indeplini dorintele. oricum, daca se simte careva Mos Craciun ii poate gasi pe toti in comuna Prajeni din judetul Botosani. uitati-va dupa nasucuri rosii de frig si ochi zburdalnici de copilarie si sigur ii gasiti. eu bifez trenul ca prima dorinta pe lista mea pentru Mosu’ si ma intorc la treaba. sa vada si el ce cuminte am fost si ce mult merit cadourile….:D