imaginea suferintei…..

dupa ani in presa, ani in care am tot umblat prin spitale, am intalnit oameni suferinzi, oameni cu dureri ingrozitoare….m-am calit cumva. chiar daca ma impresioneaza, putine lucruri ma mai ating ca in prima luna de presa. inteleg suferinta omului cu care vorbesc, empatizez cu el, dar incerc sa nu mai sufar in acelasi timp cu el. as lua-o razna de tot altfel. zilele astea s-a schimbat ceva. a fost o stire, pentru multi din noi, reporterii, ceva obisnuit. un barbat incerca sa-si convinga sotia disparuta sa se intoarca acasa. fata lor murise intr-un accident in urma cu cateva luni. imaginea barbatului care plangea in fata camerei de luat vederi mi-a rupt sufletul. asta e imaginea suferintei adevarate. l-am vazut din nou in seara asta dupa ce si-a identificat sotia sinucigasa. pentru prima data dupa mult timp, am plans cu el. „e prea multa suferinta. sa nu ne dea Dumnezeu cat putem duce”, spunea el. ma gandesc cu groaza la urmatoarea stire care s-ar putea face despre acest barbat. sper tare de tot sa ma insel. nu-mi dau seama insa cum poti sa rezisti unei asemenea suferinte. imaginea acelui om ma va urmari probabil mult timp. e poate semn ca nu m-am transformat inca intr-un robot……

Reclame

revenind….

da, e clar, chiar mi-e dor de un meci pe stadion plin, cu mii de voci tipand, scandand numele echipei preferate sau doar injurand ca la usa cortului cealalta echipa de pe teren. e complet alta lume acolo. in momentul in care ai intrat pe stadion nu te mai intereseaza ca seful a urlat iar la tine, ca n-ai reusit nici azi sa faci ceea ce iti propusesei de dimineata sau ca prietenul te-a enervat din nou. esti tu si echipa pe care o sustii. valeu, aveam un ranjet tamp pe toata fata in momentul in care se apropia „valul” de noi. ma ridicam si eu ca toti ceilalti de langa mine si aruncam mainile cat puteam eu de tare in sus. e un sentiment pe care nu-l pot transcrie in cuvinte. stadionul e un loc in care o doamna isi poate permite sa nu se mai comporte ca o doamna. poate asa semanam mai mult cu stramosii nostri care locuiau in pesteri, nu stiu. da’ la un moment dat te simti mai liber dupa ce ai injurat adversarii de mama focului. pe ei, pe mama lor!!!!!!!!!!

pe langa toate astea, chiar exista „un spirit de turma”, insa e ceva pozitiv, cel putin asa cred eu. e sentimentul ca faci parte din ceva ce te depaseste, din ceva mai mare. hai sa fim seriosi, cu totii ne-am bucurat cand a cantat imnul tarii pe vremea cand nationala chiar juca fotbal pe la campionate mondiale si europene. si chiar cred ca toti ne-am bucurat cand steaua si rapid au facut furori prin liga campionilor. cateodata fotbalul ne mai aduce aminte ca intr-o anumita masura inca mai suntem patrioti. oricum, n-am sa uit in veci cum am stat eu in galeria stelei la un meci cu poli iasi. mi-am luat atunci injuraturi de la suporterii ieseni cat pentru toata viata.:))))))))))) a meritat insa si cu siguranta as face asta din nou. asta daca ar mai fi echipa de fotbal in iasi care sa joace in liga I si sa aduca la iasi echipe mai de doamne-ajuta. 

stele si stelutze

vazusem apelul de pe blog. e cam sambata insa si dupa goana din restul saptamanii tre sa recunosc ca dupa ce s-au terminat treburile de prin „gospodarie” am lenevit si am evitat pe cat posibil tastele lui costelus. si ca sa incep cu incheierea….umorul meu (mai degraba sarcasmul si ironia, ca din astea am in exces) nu prea isi are locul intr-un articol de felul celui care a aparut azi in ziarul de iasi. sunt insa convinsa ca voi avea ocazia sa mai fac si haz de necaz eventual in alte texte…

si ca sa raspund provocarii….din pacate nu prea stiu cum m-am procopsit cu microbul fotbalului. cel mai probabil e ceva genetic, ca doar al cui tata era antrenor-jucator la vointa prajeni?! sunt aproape convinsa ca doar dintr-o eroare a comitetului ceresc (cum ii place otiliei sa spuna) s-a nimerit sa fiu fata si nu baiat. poate fotbalul s-ar fi potrivit mai bine asa. tre sa recunosc ca nu de putine ori mi s-a intamplat sa se uite barbatii cel putin ciudat la mine cand isi dadeau seama ca nu-s total ignoranta in ceea ce priveste fotbalul. deci, o explicatie plauzibila ar putea fi genetica, tata fiind vinovatul.

cat priveste pasiunea mea pentru steaua….asta chiar e de neexplicat. eram prea mica pe vremea cand steaua castiga de toate prin europa ca sa fi inceput totul pentru mine de atunci. peste 20 de ani am fost convinsa ca si tata e stelist si cu atat mai mult ma simteam mai apropiata de el cu cat, vorba aia, impartaseam aceleasi pasiuni. era sa fac infarct in momentul in care mi-am dat seama ca tata e de fapt dinamovist. daca as fi avut cum, pun pariu ca l-as fi dezmostenit in acel moment. iubesc insa fotbalul si mi-e (mi-era) draga echipa. gaseam mereu jucatori pe care ii urmaream, ii vedeam crescand si ma bucuram la fiecare victorie si sufeream la fiecare infrangere. mai presus de toate, iubesc jocul in sine, chiar asa nedrept cum e el de prea multe ori. trebuie sa se inteleaga insa ceva foarte clar. nu am fost, nu sunt si nici nu voi fi vreodata fana lui becali. din punctul meu de vedere, becali este doar cel care eventual baga bani in echipa. sub nicio forma nu se confunda cu echipa. sunt stelista, dar niciodata becalista. trebuie sa recunosc insa ca sunt cativa ani de cand s-a mai dus din bucuria si entuziasmul cu care asteptam meciurile stelei. o fi si de la faptul ca acum majoritatea jucatorilor is mai ocupati sa apara in tabloide cu bombe sexi sau care mai de care mai dezbracati in loc sa joace fotbal….insa…..un stelist ramane vesnic un stelist, stelista in cazul meu. desi intr-un mod mai putin entuziast…inca mai astept meciurile la care sa raman cu gura cascata de frumusetea jocului si de numarul de goluri pe care le dau stelistii. eu zic sa ma opresc aici totusi ca as putea sa fac si deschidere de ziar cu asta, daca doamne fereste ma prinde fiorul unui text de o pagina de ziar:)))))))

iar e meci….

blogul meu s-a „nascut” in urma frustrarilor provocate de un meci in care steaua aproape mi-a provocat infarct. in seara asta iar e meci si eu-s de una singura in fata televizorului. oare sa pun 112 pe apelare rapida?! sau sa-mi bag picioarele in el fotbal?! (sa ma scuze cei mai sensibili la exprimari din astea colocviale) mda, oricum, s-a dus deja de ceva ani sentimentul ala de nerabdare optimista pe care il incercam inaintea unui meci decisiv…prea multe meciuri proaste, fara numar rezultate umilitoare… sunt convinsa ca si fosta echipa Vointa Prajeni avea rezultate mai frumoase pe vremea cand faceau furori in divizia judeteana de Botosani. si totusi…..HAI STEAUA!!!!!!!!!!!!!!!!!!

……

nimic nu ma deprima mai mult decat toamna. ploaia asta parca nu se mai termina si cateodata am impresia ca s-a infipt adanc in noi. avem toti niste figuri mohorate, in care parca nimic nu mai pare viu. e toamna de ceva timp in Iasi si pana la primavara nu-mi ramane decat sa astept sa vina zapada cu tot cu Mos Craciun. oare pe cine trebuie sa pacalesc sa trecem direct de la vara la iarna?! orice numai sa plece toamna, pentru ca daca apuca sa se instaleze, slabe sanse sa mai scapam repede de ea. nici chef de munca nu e, nici macar chef de distractii, parca nici nu mai rade nimeni. e o atmosfera care te apasa si te innegreste pe dinauntru. ma tem sa nu cad intr-o depresie indusa de vremea asta, cum stiu ca am mai patit-o. de fapt, cred ca s-au adunat cam multe in ultima perioada, nu numai toamna asta mohorata……..tre sa fac ceva sa treaca…..

de ce "aproape jurnalist"

sunt in presa de aproape patru ani insa „cantitatea” de ani in acest domeniu nu te face neaparat un jurnalist. sunt convinsa ca mai am foarte multe de invatat si de demonstrat in presa. pe langa asta, cred cu tarie ca a fi jurnalist inseamna a schimba ceva in bine. scriem in fiecare zi despre problemele cu care se confrunta oamenii din jurul nostru, insa de cele mai multe ori ramanem oarecum indiferenti la ele, poate din cauza unui tip de obiectivitate prost inteleasa. stirile despre cazutii din copaci nu schimba nimic si nici nu-mi face nicio placere sa le scriu. fac asta oricum pentru ca intra in atributiile mele insa de putine ori am simtit ca schimb ceva in bine cu astfel de texte. pe la inceputurile mele la ziarul de iasi am scris un text despre rampelepentru persoanele cu dizabilitati sau mai degraba despre lipsa lor. ideea materialului nu a fost a mea si sunt aproape convinsa ca m-am si strambat un pic cand am auzit ce vrea seful sa documentez. era multa munca, ore intregi de plimbare cu un scaun cu rotile pe la institutiile din iasi. am documentat subiectul, am muncit si eu, si fotograful si soferul care a fost pe post de persoana ce nu se poate deplasa decat cu scaunul cu rotile. un alt sef a spus sa trimit textul la un concurs de jurnalism. pana la urma nu aveam nimci de pierdut asa ca mi-am batut la cap un coleg care pana la urma m-a ajutat cu „hartogaraia” inscrierii. articolul a castigat acel concurs si trebuie sa recunosc ca pentru prima data am fost mandra de munca mea la ziar. mi se parea ca am dus numele ziarului mai departe de granitele judetului despre care scriu si ca pana la urma e un motiv de mandrie pentru toti cei care lucram aici. ceea ce m-a bucurat insa cel mai mult a fost  faptul ca un singur text a putut sa schimbe mentalitati. la cateva luni dupa aparitia articolului am vazut ca una din rampele despre care scrisesem a fost daramata si in locul ei a aparut una construita dupa toate regulile, o rampa care chiar putea fi folosita de cei care au nevoie de ea. acel moment a fost un punct de cotitura pentru mine. trecand peste problemele de zi cu zi, peste stirile de care ne-am saturat si peste oamenii care de prea multe ori ne trantesc telefoanele in nas sau usile in fata, exista materiale in care noi cei din presa chiar punem suflet. aceste texte sunt scrise de jurnalisti. mi-ar placea sa fim mai mult si mai des jurnalisti. suntem insa si noi supusi acelorasi reguli ca toata lumea, criza ne afecteaza si pe noi, acasa ne asteapta vesnicele facturi, plata chiriei, iubim si uram ca toti ceilalti. poate doar suntem cateodata mai singuri decat altii, nu stiu. aici nu pot vorbi decat in numele meu. e obositor ce facem noi si de prea putine ori suntem apreciati pentru munca pe care o facem zi de zi. eu sunt insa printre cei norocosi. imi place ceea ce fac acum, chiar daca ma mai apuca cateodata nostalgia dupa zilele de la catedra. cu adevarat jurnalist voi fi doar in ziua in care voi putea spune ca am invatat tot ce se puteam invata despre „scriitura”. pana atunci insa sunt „aproape jurnalist”…

episodul 2

unde ramasesem?! aaa, inca eram in avion. aterizarea pe aeroportul din bruxelles a fost mult mai usoara decat ma asteptam eu si in sfarsit am respirat mai linistita ( e binecunoscut faptul ca linistea nu-mi este absolut deloc caracteristica:D) am plecat spre hotel cu un autocar apoi si deja se veda ca toata lumea incepea sa se simta ca in vacanta, relaxarea era la ea acasa. la hotel, tambalau mare, cine sta cu cine in camera. cel putin jumatate de ora au durat negocierile pana cand toata lumea a fost multumita. abia a doua zi s-au mai plans oamenii de niscaiva sforaituri care nu i-au lasat sa inchida ochii. intre noi fie vorba, mi-a cam stat inima cand am auzit la ce etaj sunt. inaltimea extrema nu prea e bucurie in sufletul meu si colac peste pupaza, iaca am nimerit exact la etajul 21, brrrr. tre sa recunosc ca m-am uitat pe geam doar ca sa fac niste poze, ca-n rest chiar ameteam de tot. nici nu ne-am lasat bine bagajele in camera ca am si iesit din hotel si ne-am apucat de haladuit prin oras. contrar asteptarilor mele, la ora 21 orasul era aproape gol, cel putin strada pe care am strabatut-o noi. din pacate nu mai tin minte cum se cheama, da’ oricum era aproape de hotelul thon, unde am stat noi. spre rusinea mea, cele doua pahare de vin pe care le-am baut in noaptea aia chiar mi s-au urcat la cap si, dupa bunul meu obicei la ameteala, nici nu mi-a mai tacut gura toata noaptea:D. din fericire pt mine, pana a doua zi mi-a trecut si nici n-am suferit de mahmureala. ziua de marti a inseamnat un periplu prin parlamentul european. dupa o prezentare facuta de organizatorii vizitei am mers in hemiciclu, respectiv locul in care somitati ca gigi si eba isi demonstreaza lumii ce mari europarlamentari sunt ei. aaa, uitasem. eba a si venit cu acelasi avion ca noi, am descoperit-o insa la banda de bagaje. era in  doliu si a inceput sa se fereasca de privirile noastre in momentul in care a auzit vorbindu-se romaneste. nu acelasi lucru l-a facut theodor stolojan, el nimenirind tot in avionul nostru. omul a raspuns cordial la salutarile celor care il cunosteau din grupul nostru. revenind la parlament…am stat si am ascultat o prezentare a incaperii chiar de pe locurile ocupate de jurnalisti atunci cand e sesiune parlamentara. tre sa recunosc ca pt un moment mi-am dorit sa fiu si eu mai des acolo. a urmat o zi foarte lunga, aglomerata, cu dezbateri despre agricultura si fonduri europene, expozitie de fotografii cu vechiul bucuresti, o scurta receptie, masa la cantina parlamentului…am ajuns seara tarziu la hotel, rupta de oboseala si total nenorocita de tocurile pe care le purtam deja de aproape o saptamana (nu mai fac asa ceva niciodata:((((( ) am iesit din nou in oras si de data asta am ales o berarie in apropierea hotelului unde am avut ocazia sa vad „pahare” de bere in forma de cizma si in care incapea un litru de bere. nu m-am incumetat insa si am ales o bere de cirese, de dimensiuni mai rezonabile pt mine. intamplarea face sa fi nimerit exact in timpul meciului belgia-austria. spre deosebire de ce mai vazusem pe la noi, in beraria respectiva nu era plin cu microbisti zgomotosi, doar cativa adolescenti care initial mi s-au parut prea linistiti chiar. desfasurarea meciului a schimbat total asta. 1-0 pentru austria, 1-1, 2-1 pt austria, 2-2….si tot asa pana cand in ultimul minut de meci parca s-a facut 4-4, belgia fiind egalata dramatic. in ultima parte a meciului s-au trezit din moleseala si suporterii si abia atunci am vazut cum se manifesta entuziasmul la adolescentii belgieni. oricum, au trecut cred ani intregi de cand n-am mai vazut un meci asa frumos, ca de dramatism am avut parte la steaua-napoli, fie-i tarana usoara. miercuri era ziua cu liber pentru toata lumea. pana la ora 17 aveam binecuvantarea sa facem fiecare ce vrem, deci, dupa cum a spus toata lumea, era zi de shoping, iupiiii. cine ma cunoaste stie ca spre deosebire de majoritatea femeilor, umblatul prin magazine nu este nici pe departe una din pasiunile mele. daca trebuie sa-mi cumpar ceva ma intersez unde pot sa gasesc, ma duc direct acolo, iau ce am nevoie si plec, fara timp pierdut. ei, bruxelles a insemnat pt mine si o „scapare” de la aceasta regula. timp de sapte ore am cascat ochii prin zecile de magazine de pe traseul hotel-piata centrala. evident, aproape toate cumparaturile le-am facut tot in ultima ora destinata acestei ocupatii ancestrale. toate operatiunile au avut loc cu noi pe tocuri si ma mir acum ca nu am inceput sa plang dupa cateva minute de plimbare. si am ajuns in grade place…e un loc absolut superb si sunt aproape sigura ca la un moment dat chiar ramasesem cu gura cascata. e o maretie a cladirilor, o solemnitate care pur si simplu te lasa mut de admiratie. in acelasi timp, era un contrast total aiuristic dar si cumva armonios intre cladirile de o arhitectura extraordinara si gastile de adolescenti care statea direct pe trotuar sau pe jos in mijlocul pietei. ne-am oprit la o terasa unde de data asta am baut o bere din zmeura si afine. spre totala noastra surprindere, unul din chelneri a recunoscut dulcele grai romanesc. desi vorbea romana aproape perfect, chelnerul de 40 de ani ne-a marturisit ca nu a fost niciodata in romania, parintii sai plecand de aici cu multi ani inainte. cu toate astea, barbatul a putut identifica usor locul de unde eram noi. „aaa, din iasi, moldovence:D” a fost reconfortant sa fim recunoscute ca romance si sa n-avem parte de priviri piezise, cu mana strans lipita de portofel. desi aproape am lesinat de oboseala cand am ajuns la hotel, toata excursia asta a meritat. chiar daca am deja cateva zile de cand m-am intors, parca tot sunt obosita. acum cafeaua din ceasca e aproape gata si pe mine ma cam lasa inspiratia. oi mai scrie eu de plimbarile mele pe masura ce-mi mai aduc aminte. acu sper sa-mi aduc aminte, ca mai tanara de-atat nu ma mai fac :D……..

episodul 1

daca tot am fugit prin lume cateva zile m-am gandit ca n-ar fi rau sa povestesc lumii intregi cam pe unde mi-au stralucit ochii in ultima perioada (asta ca sa nu recunosc ca ma bat oamenii la cap …:D ). ar fi multe de povestit, intr-o saptamana am trait cam pentru macar o luna. din fericire pentru mine, nu mai e nevoie sa povestesc de plimbarea mea prin bucuresti pentru ca deja e pe blogul blogoslovului, oricum n-am eu talentul lui de povestitor, asta-i clar. incepand cu povestirea de la jumatatea saptamanii, imi vine in minte securitatea de pe otopeni. ca orice vlastar de taran autentic, nu vazusem de aproape avionul, asa ca ma cuprinsesera niscaiva emotii la gandul ca oi pluti undeva pe la 10.000 metri altitudine. pentru orice eventualitate, un prieten mi-a recomandat punga care se afla in scaunul din fata mea.da’ pana la avion, a trebuit sa trec de securitate (nu aia politica, aia de la aeroport:D). toate bune si frumoase pana la detectorul de metale. sunt aproape convinsa ca ala e in stare sa-ti gaseasca metal si acolo unde nu e. drept urmare, dupa ce am scos tot ce aveam prin buzunare, ceasul de la mana si cam tot ce parea metal pe mine, m-am trezit totusi ca tre sa ma descalt. e posibil probabil sa se fi fabricat bombe si care sa stea in tocurile ghetelor, habar n-am. tre sa recunosc ca m-am chinuit putin pana am reusit sa ma incalt din nou. dupa cateva zile petrecute pe tocuri, aproape ca nu mai vroiam deloc sa ma incalt. macar pe otopeni nu m-a mai perchezitionat nimeni, spre deosebire de bruxelles, da’ asta deja e alt episod, un pic mai incolo. spre totala mea dezamagire, nu ne-au lasat sa traversam pista pe jos, ca sa ma simt si eu o vedeta, tinanadu-mi poseta ca o pitzi si uitandu-ma de sus la restul muritorilor de rand. am intrat in avion printr-un gang (sigur are el un nume al lui, da’ iaca imi scapa acum, e prea dimineata si mi-e prea somn ca sa gandesc mult) si doua stewardese ne-au urat bun venit la bord. aveam imaginea asta idealistica cum ca stewardesele sunt vesnic zambitoare si raspund la toate cerintele calatorilor cu cea mai mare bucurie. cel putin una din fetele care ne-au intampinat in avionul tarom parca trecuse prin cea mai mare dezamagire a vietii si noi o deranjam cumplit. pe tot timpul zborului eu n-am vazut-o deloc zambind, mai degraba cred ca ne-ar fi lasat la o statie undeva pe la 7.000 de metri altitudine. am trecut insa peste atitudinea ei, pana la urma e treaba ei si nu era a mea sa-mi bag nasul in dezamagirile ei. mi-am facut o cruce mare metaforica si am legat centura de siguranta. noroc ca gabi, o tipa absolut grozava cu care am mers spre bruxelles, mai fusese pe ruta asta si mi-a mai spus ce si cum tre sa fac. am avut (ne)norocul sa stau la geam, undeva in spatele unei aripi. tre sa recunosc ca mi-a stat un pic inima cand ne-am ridicat in aer si acelasi lucru l-am patit de fiecare data cand vedeam aripa ridicandu-se. am supravietuit insa cu bine si am facut niste poze absolut fantastice cu muntii nostri inzapeziti. tre sa fug la sedinta. va urma 😀