cum am lesinat eu in direct la tv…..

Mi s-a facut dor de muzica. Nu sa ascult. Asta fac oricum mai tot timpul. Mi s-a facut dor sa cant. Candva faceam asta des. Eram si buna la asta chiar. Am avut norocul sa mostenesc asta de la parinti. Tata a facut parte din corul Liceului Pedagogic din Botosani pe vremea cand era elev. Mama a facut Scoala Populara de Arta din acelasi oras pe cand era o pustoaica. N-am pretentia sa fiu la fel de buna ca ei, insa se poate si mai rau. Mama si acum imi spune ca tot timpul a crezut ca voi ajunge o mare cantareata. Na, e mama, e si normal sa creada tot ce-i mai bun despre mine. Si acum mai are acasa o banda de magnetofon pe care m-a inregistrat cantand Fotoliul din odaie. Nici nu cred ca stiam sa citesc atunci cand m-a inregistrat, eram un copil. Cred ca am dezamagit-o putin pe mama ca n-am ajuns pe scena. Dau vina pe faptul ca nu mi-a placut niciodata sa fiu in centrul atentiei. Una din probele eliminatorii de la admiterea la liceu a fost muzica. Doamna Cojocaru, unul din profesorii de muzica din liceu, o doamna extraordinara de altfel, batea ritmul si noi, aspirantii la un loc in clasele de pedagogie, trebuia s-o imitam. Se vede lucru ca am facut eu ceva bine, de m-a trecut. Frica de atentie prea multa m-a facut la inceput sa evit corul liceului, pe vremea aia un cor recunoscut in tara ca fiind foarte bun, castigator al multor concursuri de profil. Cand a venit profesorul de muzica, domnul Cojocaru (s-a stins la putin timp dupa ce am terminat eu liceul), sa ne cheme la cor, am refuzat. Drept urmare, prima mea nota din liceu a fost un 4 la muzica. :))) Nu foarte ortodoxa tactica, insa foarte convingatoare. Asa am intrat eu in cor. A ajuns sa-mi placa si-mi aduc si acum aminte cu drag de repetitii si mini-concertele noastre. Eram la vocea a treia si cum n-aveam mai mult de un metru jumate eram mereu asezata in primul rand. Asta nu mi-a mai placut, dar proful nu putea fi contrazis. Tactica lui nu era prea ortodoxa nici ea, dar functiona mereu. In amfiteatrul de muzica din liceu intotdeauna statea in picioare, in mijloc, in fata noastra, cam pe la mijloc, pe unde erau fetele de la vocea a doua, si ne dirija aproape mereu injurandu-ne. Asta era stilul, nu se supara nimeni, mai ales ca in spatele lui mereu era doamna Cojocaru, care avea grija sa-l strambe, lucru care evident ne facea sa radem. Asta atragea noi injuraturi:))) Era fain, a fost o perioada grozava. Simteam ca fac parte din ceva grozav. Corul mi-a dat si prima ocazie de a aparea la tv. Asta nu-mi place nici acum:)))) A fost o aventura. Eram un copil si emotiile faceau cam ce vroiau din mine. Eram la Pomarla, satul de bastina al profului. Se sarbatorea ceva acolo, nu mai stiu ce, dar corul fusese invitat sa sustina un concert. Venise si o echipa de la Somax, televiziunea locala din Botosani. Se transmitea live spectacolul. Eu in primul rand ca de obicei. Am inceput sa cantam si totul parea bine. Pana mi s-a taiat firul. M-am trezit afara pe un scaun cu mama unei colege udandu-mi fata. Cred ca ala a fost singurul moment in viata mea cand am lesinat. Si evident ca a fost in direct la tv:))) Nu stiu de ce. Poate oboseala, poate prea multe emotii. Mi s-a zis apoi ca spectacolul a continuat ca si cum nimic nu s-a intamplat. Una din colegele din cor m-ar fi prins inainte sa iau contact cu podeaua si mai multi din primul rand de spectatori m-au scos repede din sala. Corul nu s-a oprit din cantat. Cate injuraturi mi-am luat de la prof:))))) Am trecut si peste asta, desi credeam ca va fi vesnic cel mai umilitor moment din viata mea. M-am inselat, au mai fost si altele de atunci si probabil vor mai fi. Mi s-a facut dor insa de muzica. Mi s-a facut dor sa cant, ma face fericita asta. Cand cant parca nu mai am nevoie de altceva. E poate singurul moment cand zambesc cu sufletul. Hai sa cantam!

Reclame

101….

Na, ca am ajuns si la a 101-a postare. Cine ar fi crezut…Multe prostii imi mai trec prin cap si din habar n-am ce motiv tot simt nevoia sa le impartasesc si altora. Desi….Aproape niciodata nu ma gandesc ca ma si citeste cineva cand scriu pe blog. In fine, noi sa fim sanatosi. Altceva voiam sa spun. Nu stiu la altii cum o fi  da’ la mine muzica e aproape singura care-mi poate schimba starea de spirit. Un ritm anume ma poate scoate din depresie, ma poate face sa zambesc chiar daca plangeam cu lacrimi de crocodil cu cinci minute inainte. De multe ori m-am trezit in fata unor situatii la care nu ma asteptam, pe care nu mi le doream. O melodie a pornit inima care pentru o secunda se oprise. Ritmul muzicii devine ritmul in care respir. Nu-i vorba de un gen anume de muzica. Imi plac de toate, e un mare ghiveci in ceea ce priveste preferintele mele muzicale. Daca am consumat suficiente grade cred ca ascult si manele, desi recunosc ca nu ma laud cu asta. Din fericire, betiile mele sunt mai rare decat eclipsele vizibile din Iasi. Aud cateodata o piesa si pentru o perioada devin fanatica.O ascult permanent, de zeci de ori in aceesi zi, cu volumul dat la maximum. Fericiti colegii mei de birou ca am casti. As mai recomanda si altora :))) Fericita si eu ca am ipod. El ma aduce dimineata la redactie si ma salveaza de urletele matinale din tramvai. Castile in urechi, ultima obsesie muzicala si orasul de cealalta parte a geamului prafuit. N-aud altceva, nu-mi pasa oricum, eu si ritmul doar. Sambata dimineata ma trezisem cu o depresie crunta. Nu-i nici prima data cand mi se intampla, cel mai probabil nici ultima. Mi-am adus aminte ca sunt lucruri care ma pot scoate din starea aia. Mi-am infipt castile in urechi si m-am apucat de bucatareala. Imi place sa gatesc si imi pare rau ca n-am suficient timp la dispozitie sa fac asta mai des. Mi-am gasit timp sambata. Am avut  toata casa la dispozitie asa la un moment dat m-am trezit dansand prin bucatarie. Bine ca sunt copaci prin fata geamului, altfel ar fi zis vecinii ca-s nebuna. Probabil m-au si vazut cativa, asta-i viata:))) Sa ma reclame daca nu le place cum dansez. Muzica schimba multe. Te plictisesti de o piesa, nu-i nimic, apare alta. Pe mine m-a scos din depresie. Ma si baga in depresie cateodata. Ma mai apuca nostalgia si fac ce fac si gasesc doar piese bune pentru taiat vene. De obicei incerc sa-mi aduc aminte ca la baza sunt o fiinta vesela. Uit cam des asta in ultimul timp, in ultimii ani. Toate ca toate, sunt la munca acum, am descoperit o noua piesa care-mi urla acum in urechi, scaunul are roti asa ca deja dansez. :))))

……

“sunt zile in care iti aduci aminte doar de usile pe care le-ai inchis. zile in care pierzi sirul zilelor. zile in care ti-e greu sa-ti aduci aminte de usile deschise. zile in care inima iti bate atat de tare incat te sperie. zile in care ai da orice sa-ti spuna cineva ca va fi bine, chiar daca ti-e greu sa crezi asta. sunt zile in care iti pare rau ca n-ai nicio cheie. sunt zile in care te trezesti din cauza tunetelor. sunt zile in care nu stii cum sa spui ce vrei. sunt zile in care nu vrei sa spui ce vrei. sunt zile in care nu mai vrei nimic. sunt zile in care nu vrei sa auzi nimic. zile in care numeri minutele pana trec toate. sunt zile de care nu stie nimeni. sunt zile in care nu mai stii cum sa astepti. sunt zile pe care le-ai sterge din calendar. sunt zile in care abia iti aduci aminte cum e sa zambesti. sunt zile in care nu mai cauti filme cu happy end. sunt zile ca nopti. sunt zile care incep cu sfarsitul. sunt zile in care ai vrea sa fii altcineva. sunt zile in care deschizi gura dar nu reusesti sa spui nimic. sunt zile in care inchizi singur toate usile pentru ca ti-e frica de cine ar putea fi dupa ele. sunt zile pe care nu le vrei. sunt zile de care te temi. sunt zile goale. zile in care nu mai ai incredere. sunt zile ca azi…” – M.D.

de ziua noastra!

E Ziua Mondiala a Libertatii Presei si spre uimirea mea, chiar pare sa ma bucure chestia asta. M-am visat jurnalist inca de pe bancile liceului. Evident, habar n-aveam ce inseamna asta si cu ce se mananca presa. Cateodata am impresia ca nici acum nu prea stiu lucrurile astea si n-ar fi exclus chiar sa am dreptate. Am intrat in presa in urma cu mai bine de cinci ani. Am aterizat direct la cel mai mare ziar din Iasi si trebuie sa recunosc ca mult timp am fost aproape intimidata de lucrul asta. Am invatat totusi sa-mi fac treaba in asa fel incat sa pot dormi linistita noaptea. Nu cred ca exista jurnalist care sa nu fi avut conflicte cu diversi oameni pe teren, directori de institutii, sefi ajunsi peste noapte in posturi de conducere sau mai stiu eu ce panarami care se cred mari stabi. Depinde insa de fiecare ziarist sa-si faca meseria cat mai corect. Si mie imi place sa cred ca-mi fac corect meseria, asa, cu toate pacatele mele. Ma deranjeaza teribil expresia „voi, presa”, folosita de fiecare data cu dispret de oameni care au ceva de ascuns si-s deranjati de faptul ca tu ca jurnalist vrei sa faci public acel ceva. Fratilor, jurnalistii sunt ca si copacii din padure, niciunul nu seamana perfect cu altul si desi recunosc ca avem si noi crengile noastre uscate, nu-i corect sa fim bagati toti in aceeasi oala. Asa cum nu toti suntem fabulosi si demni de premii internationale, asa nu suntem toti pleava societatii. Nu de putine ori mi s-a intamplat sa ma izbesc de usi inchise tocmai din cauza faptului ca altii au ales sa-si faca meseria altfel decat mine. Nu judec pe nimeni, pana la urma fiecare raspunde in fata propriei constiinte si fiecare se bucura de libertatea pe care o merita. Fata de altii am un avantaj fabulos si anume faptul ca nu scriu la comanda, n-am oameni in care trebuie sa dau sau oameni pe care trebuie sa-i ridic in slavi. Din pacate, desi nimeni nu recunoaste asta, astfel de chestii se intampla, stim cu totii asta. Eu-s o norocoasa din punctul asta de vedere. Meseria asta iti mananca timpul, cateodata iti mananca si sufletul, te oboseste, te sufoca si te epuizeaza din toate punctele de vedere. E o meserie din care rar mai reusesti sa iesi la pensie. E insa poate cea mai frumoasa meserie din lume. E meseria care te impiedica sa fii antisocial, e meseria in care cunosti oameni de toate felurile, meseria in care inveti sa traiesti, in care inveti sa iubesti si sa urasti, sa apreciezi si sa dispretuiesti, sa renunti si sa o iei de la capat. Pentru toti cei care se simt norocosi ca-s jurnalisti si pentru cei care zi de zi alearga ca disperatii dupa exclusivitati si-si bat capul scriind pana crapa de ziua…sa fie la multi ani!