vreau si eu casa mea!!!!!

Au trecut peste 11 ani de cand stau in Iasi. Alti cinci i-am petrecut in Botosani. Unul in Targu Frumos. Peste tot am stat fie la internat, camin sau cu chirie. Ca tot romanul amarat, n-am avut bafta de a avea casa mea pe unde am mai fost. Am platit cazare, chirie, intretinere si toate dracoveniile care trebuie platite intr-o casa care nu-ti apartine. Multe din astea probabil le-as fi platit si daca as fi avut casa mea. Da’ macar as fi avut casa mea…Cine n-a stat niciodata cu chirie nu poate intelege drama celui care tre sa-si tot faca bagajul si s-o ia din loc pentru ca asa ii spune proprietarul sa faca. Toata viata ta ajunge intr-o geanta pe care o tot muti de colo-colo. O fi interesant si entuziasmant cat inca esti un pusti si geanta e usurica. Da’ dupa ani de zile, cand ai adunat o geanta pe care abia o poti trage dupa tine, te ia cu groaza cand te gandesti ca tre s-o iei iar din loc. Si eu cam asta tre sa fac acum. Ma doare capul deja numai cand ma gandesc la cate tre sa mut. Geanta ea nici n-ar putea sa treaca printr-un aeroport. Cade avionul cu tot cu ea. Ce vorbesc eu?! Nici nu s-ar putea ridica de la sol. Asa ca noua mea dorinta, aia cea mai mare evident, e sa am si eu casa mea. Cum as prefera sa nu ma marit cu un mosneag cu casa si cu boli multe nu-mi ramane decat sa sper ca o sa castig la loto. De maine imi iau bilet in mod constant, m-am decis. Ca din salariul de ziarist abia imi permit sa platesc chiria, contrar parerii multor indivizi care cred ca toti ziaristii au salarii de Andreea Esca. Pana castig la loto insa nu-mi ramane decat sa caut iar chirie. Drept urmare, dati un semn daca auziti de un apartament ieftin si bun. Umanitatea va va fi recunoscatoare! Aceeasi umanitate care probabil ar intra intr-o noua era glaciara daca ma apuca pe mine depresia.

Reclame

despre ce mai scriu altii…

E frig in draci la Iasi. Mai frig ca niciodata. Cateodata am impresia ca-mi ingheata si ultimul neuron prapadit care mi-a mai ramas. Visez cu ochii deschisi pe rand fie la o cabana cu semineu la munte, fie la o plaja langa o mare fara alge. Ce-i drept, is mai faine visele astea cu ochii deschisi. Noaptea, cu ochii inchisi, numa’ porcarii visez. Ori ca-mi schimb locul de munca, nu neaparat cu unul mai bun, ori ca ma intalnesc cu mama mai stiu eu cui, ori ca stau agatata la o ditamai inaltimea, in contextul in care aproape ma tem sa ies in balcon de frica ce mi-e de inaltime, ori ca invie oameni dragi din morti. Pfff, vorba cuiva, probabil imi trebe niste terapie. Din aia cu alcool, as adauga eu. 😀 Nu-i o perioada prea grozava acu si am toate sansele sa fie si un pic mai rau inca ceva timp. Tot ma chinui sa gasesc motive sa mai ranjesc tamp, dar e cam greu. Nici scrisul nu merge ca „pe vremuri”. Am noroc insa ca scriu altii, scriu bine tare. Aici am doua nominalizari de facut: Viorel Ilisoi, care cred ca si-a batut propriul record de like-uri cu „Scrisoare catre fiica mea” si Vlad Ursulean, mai noua mea pasiune jurnalistica, daca pot sa-i spun asa. Pe primul il citesc de mult timp, am avut si sansa sa-l cunosc. Pe al doilea nu-l stiu decat din ceea ce scrie. Vad pe facebook ca s-a pornit o adevarata avalansa de laude si like-uri peste/despre el. Vorba unui comentator, „s-au amorezat” toate feisbucistele. Ramane sa spuna Vlad Ursulean daca are mai mult succes la fete acum decat in urma cu cinci ani sa zicem. Oricum, eu nu ma inscriu in lista celor care au de impartasit experiente comune cu jurnalistul ratacitor, dar nu-i timpul pierdut. Las’ ca ma mut eu in Bucuresti si ma bag si eu la bautul celor 240 de litri de diverse lichide:))) Sa mai sufere si altii, nu-i asa Criss?! Pana la urma, din toata bolmojeala pe care o scriu eu aici nu tre sa se inteleaga decat faptul ca ma bucur tare de tot ca inca mai am ce sa citesc. Presa la mogul sau ratacitoare, oameni seriosi la casa lor si chiriasi fara un leu in buzunar, bine ca scrisul doar creste si nu da inapoi. Deci inca mai e speranta. Daca tot nu pot sa scriu asa, macar sa am de la cine sa citesc. Se vede lucru ca presa scrisa inca n-a murit. Cu putin noroc se apuca de facut copii inainte de a da coltul. Sa mai citeasca si altii dupa noi.

nesimtitii cu bun simt

Am crescut intr-o familie de intelectuali, oameni educati si inteligenti care au stiut sa transmita copilor lor valorile dupa care s-au ghidat ei insisi. Drept urmare, am fost sau macar m-am straduit foarte mult sa fiu un copil cu bun simt si i-am respectat mereu pe ceilalti in masura in care meritau respectul meu. Trebuie sa recunosc ca sunt cam pretentioasa si in privinta unor lucruri am standarde atata de inalte incat cu greu se gaseste cineva sa le atinga. Asta nu inseamna ca ma cred prea grozava, Doamne fereste! Cine ma cunoaste bine stie cam ce fel de parere am eu despre mine. La altceva vroiam sa ajung de fapt. S-a tot intamplat in ultimii ani sa vad cam cata nesimtire incape intr-un singur om/in mai multi oameni. Din pacate, incep sa cred ca numai daca esti nesimtit realizezi ceva in lumea asta. Sunt unii care mint cu o seninatate fantastica si daca dai semne ca nu-i crezi fac ce fac si pana la urma tot tu iti ceri scuze/ti le prezinti, daca tot vrem sa fim pretiosi in exprimare. Muncesti pana uiti de ce te-ai apucat si vine altul si se bate cu pumnul in piept ca a rupt stilul la munca desi abia si-a revenit din mahmureala. De fapt, cred ca avea dreptate o prietena, fraieri nu-s nesimtitii, fraieri sunt aia care le permit sa fie asa. Sau poate vorbeste doar invidia din mine :))) Vreau si eu sa fiu nesimtita si nu reusesc! :)))) In fine, vorbesc frustrarile din mine. O sa-mi treaca probabil. Daca ma intreaba cineva ce vreau sa ma fac cand o sa fiu mare o sa-i zic ca vreau sa ma fac nesimtita. :)))

Botosanii mei….

Mi-era dor de Botosani. De fapt, in ultimii ani parca mi-e dor de Botosani din ce in ce mai des si mai mult. Poate de oamenii de acolo mi-o fi dor de fapt, chiar nu stiu, si mai bine nu desfac firul in 16 cum am eu prostul obicei sa fac. Ideea e ca sunt mereu mai bucuroasa cand ajung pe la Botosani. Drept urmare, am decis ca ziua de vineri 13 pentru mine este o zi norocoasa, in mare parte pentru ca am reusit sa ajung la Botosani. Ziua nu a decurs asa cum imi planuisem eu si ma bucur ca s-a intamplat asta. Si ca si cum nu fac suficient teren ca reporter in Iasi iaca am facut teren si-n Botosani. Dar s-o iau de la inceput totusi…

Nu-i niciodata placut sa te trezesti la 6 dimineata. Dupa o luna in care ai visat strangeri de fonduri si copii jucand fotbal si inca vreo doua saptamani de vise cu legea sanatatii si bebelusi, parca trezitul la ora 6 e si mai crunt. Ce sa mai zic de faptul ca au trecut ore intregi din momentul in care m-am trezit si pana in momentul in care organismul meu a primit doza necesara de cofeina…..Dar, daca e pentru un scop nobil, atunci suport cu stoicism. Recunosc ca m-au prins un pic superstitiile in ceea ce priveste ziua de vineri 13 si m-am urcat in autobuz cu o oarecare strangere de inima. Toate au mers struna insa si am avut bafta si de un rasarit absolut superb pe care l-am imortalizat undeva pe la Cotnari. Totusi, cum era sa ma lase ghinionul in pace tocmai pe mine?! Mai sa-mi rup gatul la coborarea din autobuz. Lipsa de cofeina, ameteala mea din nastere probabil sau mai stiu eu ce dracusor pus pe sotii au facut sa ma impiedic ca o pitzi de ultima treaba si mai ca era sa-mi lipesc nasul de parbrizul autobuzului. Mai mare rusinea….Totusi, mai mare rusinea era sa raman fara un toc, cat pe ce a fost sa fie. Toata ziua m-am holbat la cizma cu pricina, sa nu care cumva sa ajung desculta inapoi in Iasi.

Norocul a aparut din nou dupa mica umilinta din autobuz (sper ca macar am facut pe cineva sa rada) si am avut sansa de a nu sta pe la cozi pe unde am avut de platit diverse chestii. Asa ca am scapat repede de dat bani (intre noi fie vorba, daca era sa-mi dea mie careva niste bani pun pariu ca trebuia sa stau la coada juma de zi). Cu platile la zi m-am urcat in bolidul Monitorului de Botosani si am inceput haladuiala prin judet. Nu stiu cum se face, dar inca putin si o sa am mai multi prieteni in Botosani decat in Iasi. Oricum, ma bucur ca m-am intalnit cu oameni dragi si foarte dragi si ca i-am cunoscut pe altii. Am sa vorbesc aici despre cei pe care abia i-am cunoscut, pe cei dragi si mai ales pe cei foarte dragi ii pastrez doar pentru ochii mei. 😀

Pe Florentin Florescu, reporter de ani multi la Monitorul de Botosani, il urmaresc in ziar de ani de zile si cam tot de atata timp il admir. Omul are un stil de a scrie, o penita personala daca pot sa-i spun asa, un mod inedit de a vedea lucrurile din jurul sau care-mi starnesc o oaresce invidie profesionala amestecata cu admiratie sincera. Recunosc totusi ca pot fi si usor subiectiva in cazul lui Florescu. El e cel care in urma cu cativa an a scris despre strabunicul meu, Dumitru Gusu din Havarna, Botosani, cel de la care imi place sa cred ca am luat ”microbul” jurnalismului. Reportajul lui Florescu de atunci e lipit in continuare pe usa mea si e poate textul care ma inspira cel mai mult si ma face mandra ca sunt ceea ce sunt. Plimbarea de ieri pe teren botosanean mi-a dat sansa sa-l vad pe Florescu in ceea ce-mi imaginam eu ca e mediul lui natural, in mijlocul oamenilor despre care scrie. Recunosc ca ma asteptam la altceva, nici eu nu stiu prea bine la ce anume, cred totusi ca-l transformasem pe bietul om intr-un mit. Din pacate, chiar si cel mai bun jurnalist e tot un om, cu bune si rele, cu plusuri si minusuri. Desi sa-l vad pe Florescu la lucru a fost o experienta in sine, mi-am dat seama ca nu-i bine sa confunzi ziaristul cu omul din spatele lui. Intr-o anumita masura, cred ca toti cei care facem meseria asta ”imbracam” pe teren o haina care i se potriveste doar ziaristului. Oricum, dupa ce am vazut cum strange informatii Florescu, acum astept sa vad ce iese din penita lui. Abia acolo va fi surpriza. In rest, Florentin Florescu ramane un om ca noi toti, un om caruia poate trebuie sa-i mai iertam cateodata unele scapari tocmai pentru ca e atat de bun in ceea ce face ca jurnalist.

In alta ordine de idei, terenul de ieri a fost de fapt un sat in care aproape fiecare familie are intre 8 si 10 copii. Oamenii spun ca-s pocaiti si ca n-au voie sa renunte la copii. Daca apar, atunci apar, asta-i viata, trebuie sa ai grija de toti. Totusi, pentru un sat plin de copii, ulitele erau de-a dreptul sinistre ieri. Nici urma de oameni pe strada, nici fum iesind din cosuri n-am vazut parca. Doar gaste si frig. Am vizitat cea mai ”plina” familie din sat, 17 copii in total. Vai de capul meu…chiar ma simt batrana. Baiatul de 19 ani ramas acasa imi povesteste ca mama lui s-a maritat la 16 ani cu tatal care atunci avea 19 ani. De atunci au trecut vreo 28 de ani si 17 copii. Doar zece mai sunt acasa, dintre care ultimul are putin peste doi ani. Gospodaria pare mare si bine ingrijita iar copiii pe care ii vad alergand prin ograda nu par sa sufere de neglijenta sau mai stiu eu ce abuz. Pe mama am gasit-o evident facand treaba prin casa. La atatia copii ma si mir ca mai are timp sa respire. Sistemul e insa bine pus la punct, in casa fiecare stie ce are de facut si toti reusesc sa se sincronizeze. Ma uitam insa cu un pic de mila la femeia din fata mea. Cu riscul de a parea deplasata, am intrebat-o daca o sa mai faca copii. ”Cum o fi sa fie. Acum am fetita de doi ani si ceva. N-a mai fost asa mare diferenta intre copii. Poate o fi ultima”, spune femeia cu speranta dar si putina teama. Parca se teme sa nu supere cumva divinitatea si sa-i mai dea cativa copii. Se vede cu ochiul liber ca-si iubeste copiii, dar isi da si ea seama ca si-a cam facut ”norma” din punctul asta de vedere. E multumita femeia ca-i stie pe toti sanatosi si ca cei mari si-au facut deja un rost in viata. Peste 30 de oameni se aduna in casa lor de sarbatori: copii, soti/sotii, nepoti. E nebunie! Dar e si un sentiment de familie pe care mi-l imaginez a fi extraordinar. Crescuta intr-o familie relativ de mici dimensiuni, chiar daca familia extinsa cred ca s-ar putea intinde pe cateva sate bune, mi-e greu sa-mi imaginez totusi o masa de Craciun cu 30 de guri infometate. Totusi, nu are cum sa nu fie frumos! A fost frumoasa aventura mea botosaneana si sper sa mai am ocazia curand sa fac asta, mai ales cu oamenii care mi-s foarte dragi!