Aventuri din trenul morții. De data asta – ruta București-Iași

”Ar trebui sa te inspire viaţa.” Mare adevăr, ce să zic. E din nou trenul Bucureşti-Iaşi. Nu chiar cel planificat, dar tot e bine, măcar am făcut o vizită pe la Casa Jurnalistului şi am salutat-o pe Hortensia. Tot am făcut ceva bun azi. Trenul însă e cu totul altă mâncare de peşte. De cum am intrat in compartiment m-aizbit în nări un miros de mort în plină descompunere de-mi venea să rămân pe peron. Mi-am facut totuşi curaj şi am urcat. Ca de obicei, pe la uşa trenului e mereu câte un binevoitor care îţi intinde mâna, te ajută să urci, îţi caută şi locul şi-ţi urcă bagajul pe grătarul ăla de sus. Evident că am nimerit şi eu unul din ăsta aşa ca m-am trezit instalată în scaun înainte de a apuca să verific că-s în trenul care-mi trebuia. A scos ăla lista cu donatori în mai puţin de o secundă. I-am dat un leu, că-mi era jenă. Consider că am pierdut leul acela, deşi mai bine îl lăsam într-o sticlă cu monede, că tot am văzut una azi. Vede acesta leul meu amărât, se uită cu o silă profundă la el, trage un ochi la rucsacul meu şi zice aproape cu milă „studentă”. Îl aprob că n-am nici un chef de discuţii filozofice cu hoţi.

Compartimentul acesta imens e aproape gol, dar puţinii oameni care au primit bilet aici sunt concentraţi pe scaune foarte apropiate. Normal că scaunul de lângă mine e ocupat, unde s-a mai pomenit să fiu eu norocoasă?! M-aş muta, dar cred că m-am molipsit de lene. Cei trei care stau în „prelungirea” mea vorbesc în altă limbă. Şi vorbesc o grămadă, nu s-au oprit deloc din pălăvrăgit de când am plecat din Bucureşti. Vreo două ore m-am chinuit să-mi dau seama în care anume. Nu pricepeam nimic, nu recunoşteam nimic. Până la urmă am decis că vorbesc în greacă. E cea mai plauzibilă variantă şi rămân la ea. Aş vrea doar să mai tacă din când în când. Îmi vine să-mi dau pumni în ochi că mi-am uitat căştile la Iaşi. Nu-i deloc sănătos să pleci la drum lung fără aşa ceva. Ca să nu mai zic de cocălarul din spatele meu care ascultă manele complet nasoale de pe telefon. Evident, n-are nici el căşti.

Mirosul de mort persistă. Undeva în faţă a apărut şi unul care ascultă nişte chestii hip-hop. Combinaţia cu manelele e fabuloşenie curată. Aaa, mirosul. Deviasem de la problema principală. „Noroc” că a trecut din nou moşuleţul scofâlcit pe lângă mine. Nările mele şi-au adus aminte instantaneu. Săracul, n-o fi apă la el acasă şi eu-s nesimţită şi-l judec. Totuşi…mi-e că rămân fără păr în nas. Şi grecii ăştia care vorbesc urlând. Îmi vine să-i bat. Şi să mă bat şi pe mine că mi-am uitat căştile acasă. E incredibil cât de mult mă pot enerva unele zgomote.

 Îmi pare rău că nu-s bărbat. Aş fi fost dispusă să mă piş într-o sticlă, numai să nu mă mai clatin ca o epileptică deasupra mizerii ăleia din toaleta trenului. Toaletă e foarte mult spus. Cum mă şi aşteptam, la mine în vagon e defectă porcăria aia de baie. Se vede lucru că grecul nu ştie să citească în română că dacă ştia să citească „defect” pe uşa băii, n-ar mai fi tras ca disperatul de ea. Mă şi mir că nu s-a pişat pe el de la atâta efort. Drept urmare, am trecut în vagonul celălalt. Erau aşa nişte spaţii în podeaua aia de nici n-am zis că n-ajung printre şine. Dacă prima budă era defectă, asta arăta ca la porci. Nu ştiu cuvinte suficient de nasoale încât să exprime groaza pe care am simţit-o. Până la urmă a trebuit să găsesc o budă rezonabilă, că ferească toţi sfinţii să mă prindă bezna cu vezica plină. Abia atunci ar fi moartea căprioarei. Cum dracu te pişi în gaura aia infectă când cu o mână tre să ţii uşa care nu stă închisă, cu una tre să te ţii de un perete să nu cumva să-ţi lipeşti fundul de mizeria aia de budă, cu una tre să-ţi ţii pantalonii, cu una tre să cauţi hârtia, cu una tre să ţii lanterna?! Îţi mai trebuie nişte mâini, clar. Eu una n-am decât două. Mai am vreo patru ore de mers. Şi iar la muncă de mâine. La încă 120 de texte. InvidiosuleJ))
Reclame