Cum dispare munca de sase ani

Cine ma urmareste prin zona asta a blogarelii a observat probabil ca de ceva timp tot postez texte pe care le-am scris pentru Ziarul de Iasi in ultimii sase ani. Exista si un motiv pentru asta. La putin timp dupa ce am plecat de la ziar, acum aproape jumatate de an, sefii de acolo au incercat marea cu degetul si au schimbat site-ul, initiativa foarte buna, pentru care chiar eu facusem lobby mult timp. S-a luat legatura cu o firma specializata in asa ceva si s-a produs modificarea. Socoteala de acasa nu s-a potrivit insa cu aia din targ si consecinta schimbarii s-a dovedit a fi disparitia reporterilor. Mai exact, aproape toate textele scrise inainte de aparitia noului site nu mai au trecut autorul sub titlu sau oriunde in articol. Astfel, tot ce am scris eu timp de sase ani la ziar nu mai are semnatura mea pe text. Amalia Dascalu a devenit „xp” si eu am disparut de pe google. Munca de sase ani a fost stearsa cu buretele dintr-un click. Ca orice reporter, am si eu orgoliul ala de a-mi vedea numele pe text. N-oi fi eu mandra de tot ce-am scris, insa pana la urma imi asum ce am facut in cei sase ani de presa scrisa. In conditiile in care am scris exclusiv pentru Ziarul de Iasi pana sa ma mut in Bucuresti, disparitia numelui de pe site e cu atat mai crancena pentru portofoliul meu. Cine vrea sa ma verifice din punct de vedere profesional trebuie acum sa ma intrebe, cautarea dupa nume pe google intorcand doar un numar infim de materiale, nici pe departe tot ce am scris. Pentru mine ca jurnalist asta-i deja o crima. E ca si cum n-am facut nimic timp de sase ani. Din cate am inteles de la conducerea ziarului, „minunata” schimbare a site-ului se datoreaza firmei WebMagnat, de altfel ziarul aparand pe site-ul firmei la capitolul clienti. Drept urmare, multumesc pe aceasta cale firmei „WebMagnat” ca si-a batut joc de munca mea si a dat delete la aproape tot ce-am facut eu in presa, bun sau rau. Se pare ca acum se incearca remedierea situatiei cu ajutorul altei firme. Sper sa se si rezolve treaba asta, insa pana atunci nu-mi ramane decat sa mai postez aici textele care mi-s dragi si sa va rog sa ma credeti pe cuvant ca le-am scris eu.

PS. Am scris peste 5.000 de texte, mai mari sau mai mici, importante sau de duzina, pentru Ziarul de Iasi in cei sase ani petrecuti acolo. In momentul de fata, singura varianta in care se face o legatura intre numele meu si ceea ce am scris ramane  http://newskeeper.ro/statistici/autor?nume=Amalia+DASCALU&sursa=ZIARULDEIASI&luna=201301. Din pacate, aici apar foarte putine texte si nu neaparat cele cu care ma mandresc.

Reclame

Harbuz cu finalizare

„Toti va pricepeti”, zice omul alergand ca o zvarluga printre harbuji. N-are timp de stat la palavre, e la locul de munca. Conversatia nu-l ajuta sa puna mancare pe masa. Asculta insa si da din cap din cand in cand, mai scoate cate-un „asa e” si zburda iar printre rotofeii care-l inconjoara din toate partile. Aproape pare ca-i mangaie pe fiecare in parte. E mandru ca lumea da buluc la el, n-a muncit degeaba. Clientul e nevorbit si piata e varianta urbana a marginii santului de la tara. Continuă lectura

Nebunie si curaj printre nori

„Iti dai seama ca el e regele lumii acolo sus?!”, ii spune bunica nepotului care nu mai reuseste  sa prinda avionul in cadru. E soare, avioanele trec ca sunetul, nici n-apuci sa le vezi bine ca au si plecat. Bucharest International Air Show & General Aviation Exhibition s-a desfasurat  sub inaltul patronaj al Majestatii Sale Regelui Mihai I al Romaniei, editia din acest an fiind dedicata celebrarii a 90 de ani de la infiintarea Aeroclubului Romaniei. Am vazut ieri doar o parte din spectacolul de seara, insa a meritat efortul de a traversa tot orasul (distantele din orasul asta raman o problema pentru mine). E de neinteles in continuare fascinatia mea pentru zbor, in conditiile in care mi-e o frica teribila de inaltime. Am zburat cu un elicopter al MAI inainte de a urca vreodata intr-un avion de linie, iar  senzatia e aproape de nedescris. Mi-am adus aminte de asta aseara, urmarind spectacolul aerian. De la cei mai mici la cei mai mari, toti cei prezenti au ramas fascinati de ceea ce s-a intamplat pe cer. Imi pare rau ca nu cunosc vocabularul specific aviatiei, sa pot explica mai bine ce s-a intamplat la Aeroportul Baneasa, dar faptul ca acum am gatul stramb ar trebui sa spuna multe. Vreo trei ore m-am uitat doar in sus si macar de vreo 20 de ori am fost la un pas de infarct, vazand cat de rapid coboara avioanele sau cat de aproape trec unul de altul. Oamenii astia, pilotii, sunt fie nebuni, fie extrem de curajosi, fie o combinatie intre cele doua. Mi-i si imaginam cum se distreaza in carlinga, trecand milimetric unul pe langa celalalt, speriindu-ne de moarte pe noi cei de jos. Nu cred ca se aud aplauzele de acolo de sus si e pacat. Oftatul general, tipetele inabusite erau mereu urmate de aplauze entuziaste. Maiestria pe care o arata pilotii e greu  de egalat si starneste mereu admiratie . Pentru mine, oamenii cerului raman unici.

La inceputul spectacolului aerian s-a desfasurat o batalie cu baloane. Mai multe avioane usoare „s-au luptat” cu baloanele eliberate in aer de catre organizatori. Desi la inceput se parea ca baloanele fac ce vor ele, nu prea le-a mers mult timp. Rand pe rand, pilotii atingeau cu o parte a avionului balonul care-si dadea astfel obstescul sfarsit in aplauzele spectatorilor. Balonul Georgica a fost de departe cel mai incapatanat, refuzand sa faca pe placul celorlalti. Dupa mai multe tumbe facute de piloti s-a terminat insa si incapatanarea balonului buclucas. Zburatorii au invins din nou.

Nu ma pricep la tehnicalitati in ceea ce priveste zborul, insa exemplarul asta mi-a dat ceva emotii, mai ales cand a coborat in zbor la doar cativa zeci de metri de capetele noastre.

La coborare, fiecare pilot trecea prin fata spectatorilor si saluta, primind la randul lui aplauze entuziaste.

Baltic Bees au fost mai mult decat spectaculoase. Coordonarea si precizia pilotilor au transformat zborul intr-o adevarata arta. Raman fascinata de modul cum reusesc oamenii aia sa se puna de acord la sute si mii de metri inaltime.

Zborul in formatie a atras de departe cele mai multe aplauze.

Aici unul din avioane inconjura in zbor fumul lasat de celelalte.

Nici planoarele n-au lipsit din spectacolul aerian.

L-am intrebat pe comandorul Ionel Dascalu (nicio legatura de rudenie), elicopterist de scoala si cel cu care am zburat in misiune SMURD, ce anume ii determina pe oameni sa se urce intr-un avion sau intr-un elicopter. „Dragostea de zbor si tendinta de a ne depasi limitele. Altfel, suntem oameni ca toti oamenii, cu temerile si grijile de toate zilele”. Despre comandorul care m-a invatat sa iubesc zborul voi mai povesti si cu alta ocazie, sunt multe de spus si merita un material special.

Baltic Bees la aterizare, imediat dupa salutul catre public.

Despre pilotul acestui avion am avut impresia ca-i pus in priza, extrem de greu am reusit sa pozez aparatul. A facut atatea tumbe, a mers pe spate, a facut rotocoale, s-a intors, s-a sucit, a cazut intentionat, a urcat pana nu se mai vedea deloc, ne-a ametit pe toti.

Fascinatia pentru zbor n-are varsta.

 Aparate cu steagul romanesc in formatie.

 Greu de comentat ceva la imaginile astea…

Nici planoristii nu s-au lasat mai prejos.

Si preferatul meu care, din pacate, n-a zburat. Avionul SMURD, asezat la loc de cinste pe lista mea de „to do”.

Elicopterele MAI. Cu un astfel de aparat am zburat eu in 2010, cand am mers in misiune cu echipajul SMURD Iasi, format din comandorul Ionel Dascalu, in acel moment comandantul Unitatii Speciale de Aviatie Iasi, comandorul Catalin Ungureanu, maistrul militar Ion Sorin, medicul de urgenta Bogdan Zamfir si asistenta medicala Mihaela Munteanu.

Legea 544, cea de toate zilele

 Art. 1. – Accesul liber si neîngradit al persoanei la orice informatii de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul din principiile fundamentale ale relatiilor dintre persoane si autoritatile publice, în conformitate cu Constitutia României si documentele internationale ratificate de Parlamentul României.

Nu eram deloc o fana a folosirii legii 544, pentru cine n-o stie, minunata lege a accesului la informatii publice. Cat am fost reporter am preferat sa obtin informatiile direct, vorbind cu oamenii si facand legaturi pe teren. Rareori mi s-a intamplat sa ma folosesc de lege, in principiu doar atunci cand nu mergea cu vorba buna. Am ajuns totusi sa o apreciez foarte mult de cand sunt in Bucuresti. Cum pe aici nu fac teren, dar documentez totusi atat pentru locul de munca, cat si pentru proiecte personale, m-am vazut nevoita sa-mi incep mai toate mailurile cu „In baza Legii 544…..”. Recunosc ca am ramas surprinsa cumva de efectele ei. In urma cu aproape trei saptamani am trimis solicitari de informatii catre sapte consilii judetene, imprastiate cam pe toata harta Romaniei. Ma pregatisem psihologic pentru o asteptare luuuuunga. Mai facusem asta la Iasi parca in urma cu vreo doi ani, un calup de cel putin 15 cereri, daca imi aduc bine aminte, iar la unele dintre ele inca mai astept raspuns. In fine, am tras aer in piept si de data asta am zis ca stau cuminte si ma rog sa mi se raspunda macar pana in toamna. Avantajul „scrisului independent” pe care il mai practic din cand in cand e ca n-am un termen de predare. Teoretic o pot lungi cat am eu chef, scriu si documentez cum, cand si ce vreau eu. Teoretic doar, practic eu-s cea mai nasoala sefa pe care am avut-o vreodata.

Sa revin la 544. Astfel, se dau sapte consilii judetene, cereri trimise pe adresele lor oficiale, fara un destinatar identificabil in carne si oase. Surprize-surprize insa. Contrar tuturor asteptarilor mele, raspunsurile au venit intr-un ritm alert. Unele mai complete, altele nu, dar sa apreciem totusi gestul. La aproape trei saptamani de la apasarea butonului send am primit sase raspunsuri din sapte. Incerc sa-mi explic rapiditatea cu care am fost rasplatita si nu prea reusesc. Daca mai pun la socoteala si faptul ca vreo patru dintre institutii m-au si sunat sa le dau detalii, chiar o sa incep sa ma simt importanta. Drept urmare, ma uit cu mai mult drag acum la 544 si-i promit ca n-o voi abandona la greu. Ma uit cu groaza aproape la dosarul cu informatii pe care-l car zilnic dupa mine. Nu cred ca mi s-a mai intamplat sa documentez un subiect atat de mult timp. Pe de alta parte, nici n-am mai avut nevoie sa fac turul tarii pentru un material. Cu putin noroc, apuc acusica si concediul mult asteptat si poate reusesc sa bat tara in lung si in lat. Ma cam ia cu transpiratii numai cand ma gandesc la un eventual traseu Bucuresti-Timisoara-Botosani, un  evident „triunghi al bermudelor” pentru mine. Dar mi-e dor sa scriu, am adunat informatii faine de tot si cum fac rost si de partea de „oameni si locuri” va zic si voua despre ce-i vorba. Pana atunci, folositi 544, la mine a mers.

O gasiti si aici: http://www.mts.ro/documente/documente/lege544_2001.pdf

Spitalul groazei

Material publicat pe 30 iunie 2008 in Ziarul de Iasi. Lucrurile abia au inceput sa se schimbe.
Spitalul groazei
„Cladiri care stau sa se darime, toalete ca in epoca de piatra, geamuri care abia se inchid reprezinta imaginea unui spital ce va fi transformat in curind in institut. Spitalul de Boli Infectioase „Sf. Parascheva” pare un capat de lume, departe de civilizatie si de confort. Un numar de 310 pacienti nu doar ca stau in saloane inadecvate afectiunilor de care sufera, ci unii dintre ei sint in pericol de a fi victime ale prabusirii unor parti din cladire. Medicii spun ca au trecut mai bine de zece ani de la ultima „cirpeala”, iar activitatea lor seamana mai degraba cu cea a medicilor de pe front, decit cu cea dintr-o tara a Uniunii Europene.

Continuă lectura

Cine mai e tigan?!

O discutie cu un prieten mi-a adus aminte ce mult ma enerveaza tot scandalul asta cu discriminarea tiganilor. In primul rand, iritanta mi se pare folosirea excesiva a cuvantului rom, plecandu-se de la ideea ca daca ii zici tigan categoric il discriminezi. Ei insisi isi spun tigani, nu am auzit niciodata un tigan care sa-si spuna rom, si credeti-ma ca am intalnit destui. Departe de mine sa sufar de vreo atitudine discriminatorie in privinta lor. De-a lungul timpului am cunoscut tigani si romani de toate felurile. Daca ar fi sa ma refer la sensul peiorativ al cuvantului, cred ca am cunoscut mai multi romani tigani decat tigani tigani. La mine in sat era o singura familie apartinand hulitei etnii, de fapt inca mai e. Fierari din tata in fiu, oamenii si-au gasit locul printre sateni la fel ca toti ceilalti. Nu tin minte sa fi fost vreodata probleme legate de discriminare, batai, urlete si ragete. Toata lumea care avea nevoie de fierar mergea fara probleme la tiganul satului. Nu interesa pe nimeni ca e mai ciocolatiu sau alte tampenii din astea. Copiii lui au mers la scoala ca toti ceilalti si si-au intemeiat familii acolo in sat fara sa-i spurce careva.

Cat timp am fost profesoara am ajuns sa cunosc si mai multi. In spiritul antidiscriminarii, copiii tigani erau imprastiati in toate clasele, desi mai toti isi doreau sa fie impreuna. Dar se practica includerea in sistem. O fi fost bine sau nu, nu-s eu in masura sa zic asta. Drept urmare, am avut elevi tigani cam prin toate clasele care mi-au trecut prin mana si aveti cuvantul meu ca i-am tratat pe toti la fel cum ii tratam pe ceilalti. Cred ca atitudinea unui copil tine mai mult de educatie si de ce vede acasa decat de rasa sau etnie si am avut ocazia sa vad asta la catedra. Erau doua surori, tiganci, in clase diferite, una in clasa a saptea, cealalta in clasa a sasea, daca-mi aduc bine aminte. Prima era un model de cumintenie si bun simt. Un copil frumos, inteligent si cu o dorinta extraordinara de a face mai mult. Muncea enorm si asa a reusit sa fie cea mai buna din clasa. Era o placere sa vorbesc cu ea si ii puneam 10 aproape de fiecare data cand o ascultam. Sora ei mai mica insa era o pramatie. La 11-12 ani cati avea atunci nu-i statea gandul la scoala si ar fi preferat sa se marite decat sa invete ce-i predam eu. N-am vazut oameni atat de apropiati, dar si atat de diferiti. Poate pana la urma mai important e chiar cum gandeste copilul insusi, decat ce vede in familie, pentru ca e clar ca cele doua fete vedeau cam acelasi lucru. Nu stiu ce s-a mai intamplat cu ele, sper ca fiecare a obtinut ce-a vrut, insa nu pot uita momentul in care sora mai mare, vorbind despre performantele negative la scoala ale celei mai mici a dat vina pe faptul ca e tiganca.

In acelasi registru, in primul an in care am predat la Targu Frumos am si locuit acolo. Nu cunosteam pe nimeni si eram cam a nimanui. Ca sa ajung acasa trebuia sa trec pe langa piata, o zona in care locuiau cei mai multi dintre tiganii din oras, destul de multi de altfel. In una din clasele mele aveam un tiganus absolut simpatic si fara stare. Copilul ala parca era pus in priza mereu si mi-a luat ceva timp sa ma inteleg cu el si sa-l conving sa nu mai cante manele in clasa. Nu i-am cunoscut parintii si nu stiam mai nimic despre familia lui, doar ca pustiul era mandru ca-i tigan. Totusi, el a considerat ca nu-i bine pentru mine sa merg singura prin zona tiganiei, mai ales seara. Drept urmare, de fiecare data cand aveam ore dupa-amiaza, il gaseam la finalul zilei asteptandu-ma in fata scolii. Un an intreg m-a condus pana aproape de casa, voia sa fie sigur ca nu patesc nimic. „Is tigani, doam’ profisoara”. Cand termina orele inaintea mea, ramanea in fata scolii pana ieseam si n-am putut sa-l conving sa nu mai faca asta. Pana la urma am facut o concesie si l-am luat cu mine la ore, la celelalte clase, numai sa nu-l mai vad sprijinind gardurile. Desi copilului clar nu-i placea scoala, statea cuminte ca un ingeras in bancile claselor mai mari, numai sa nu ma razgandesc. La mine abia a luat nota de trecere, asa ca nu poate fi banuit ca facea asta pentru note. A stat suparat pe mine zile intregi cand a aflat ca nu ma mai intorc la scoala. Acum e ditamai tanarul, a crescut frumos, mi-a si dat add pe facebook la un moment dat.

Cand am intrat in presa m-am izbit de alte chestii tiganesti, ca sa le zic asa. In UPU (unitatea de primiri urgente, pentru cine nu stie prescurtarile spitalicesti) e mereu haos. Oameni cu diverse probleme asteapta cu orele sa fie tratati, e o aglomeratie de nedescris si n-ai loc sa scapi un ac. Cei mai galagiosi insa erau tocmai tiganii. Desi cei mai multi dintre ei nu erau platitori de asigurari de sanatate, toti voiau sa fie tratati primii, indiferent de cat de grave si urgente erau alte cazuri. Se bagau in fata, veneau in grup masiv si tipau cand nu li se facea pe plac. Nu de putine ori medicii ieseau de acolo terorizati. S-a si intamplat de altfel ca un medic caruia tocmai ii murise pe masa de operatie un tigan sa fie nevoit sa iasa din spital pe furis de teama celor vreo 50 de tigani adunati in fata unitatii care amenintau cu represalii. Pentru ca niciunul nu vine la spital singur sau insotit doar de o persoana, doua. Vin doar in grup de cel putin zece si refuza sa plece, indiferent de situatie. Poate o fi vorba de prejudecati sau nu, dar medicii si asistentele erau ingroziti de posibilitatea unei morti tiganesti pe tura lor. Erau si exceptii, fireste. Am vazut cu ochii mei o familie de tigani la spital incadrandu-se in aceste exceptii. Tiganca bolnava a asteptat pe hol ca toti ceilalti, fara scandal, fara sa ceara sa fie prima pe lista. Sotul ei a intrat sa vorbeasca cu medicul, a fost de-un bun simt extraordinar, a ascultat fara sa contrazica, a cerut detalii si si-a asteptat randul. Cand s-a terminat consultatia, tiganul s-a intors si a multumit medicului. Avand in vedere cu ce eram obisnuita, mai ca era sa-mi fac o cruce mare si sa scuip in san.

Repet, mai ales pentru cei care nu ma cunosc, nu am absolut nicio problema cu tiganii. La fel ca si in cazul romanilor, am intalnit si tigani buni, si din aia cu niscaiva problemute. Cred insa ca atata antidiscriminare a inceput sa faca mai mult rau decat bine. Se ajunge chiar pana la discriminarea romanilor de teama discriminarii tiganilor. Imi spunea la un moment dat un director de spital ca era sunat si la miezul noptii de catre reprezentantul romilor din Iasi atunci cand li se parea ca unul de-al lor nu beneficiaza de tot ce ar trebui. Telefoanele nu prea veneau si de la alte etnii. In acelasi timp, daca tot batem apa in piua cu egalitatea de sanse, de ce exista locuri speciale pentru romi in facultati?! Unul e mai egal decat altul?! N-am vazut nicaieri sa fie interzis accesul romilor la sistemul de invatamant. Fiecare are aceleasi sanse pe care le are orice alt copil. E alegerea lui sa mearga sau nu la scoala, iar la capitolul inteligenta nu-i suspectez absolut deloc ca ar avea mai putina decat ceilalti. Chiar dimpotriva. Numai ca e poate mai simplu sa dai vina pe discriminare ca sa obtii lucrurile mai usor.

Nu zic ca discriminarea nu exista. E clar ca ne confruntam si cu asta, dar poate e tocmai pentru ca in fata apar numai buruienile. Tiganii cu bun simt, ca si romanii de altfel, isi vad cuminti de viata lor. Scandalul vine mai degraba de la ceilalti, aia obisnuiti sa obtina totul usor, obisnuiti sa fure, nu sa munceasca, sa cerseasca in loc sa-si construiasca o viata prin altfel de metode. Nu toti tiganii sunt hoti si cersetori, nu toti hotii si cersetorii sunt tigani. Au si romanii specimenele lor, ohooo. Fiecare etnie are cultura ei, traditiile ei si regulile dupa care se ghideaza si cred ca trebuie respectate. Insa in fata lumii, a autoritatilor, a institutiilor etc toti ar trebui sa fie egali. Si daca toti suntem egali, atunci sa platim toti taxe si sa avem dreptul la aceleasi lucruri, fara sa batem cu piciorul in masa de fiecare data cand nu ne convine ceva.