reportajul nu a murit….salvezi un om, salvezi o lume…

„Salvezi un om, salvezi o lume”
Sunt un mare cititor de reportaj. Sunt insa si extrem de critica, asa mi-e felul si pana la urma cred ca-i mai bine sa vezi totul cu un ochi (macar) critic decat sa inghiti orice si oricum. Reportaj se mai scrie foarte putin in presa romaneasca. Poate nu mai are rabdare lumea sa citeasca, poate e de vina infuzia asta de politic peste tot, cine stie. Insa caut mereu reportajul de calitate, e pansament pentru sufletul meu de ziarist cu ambitii mari. Mi-ar placea sa scriu reportaj, mi-ar placea sa am timp pentru asta pentru ca nu poti scrie asa ceva cand te imping evenimentele de la spate, cand trebuie sa acoperi zilnic un domeniu extrem de bogat cum e sanatatea. Mai ales in Iasi. Am avut insa sansa de a citi in ultimele saptamani o serie de reportaje absolut senzationale. Doar penita lui Viorel Ilisoi mai poate scoate asa ceva. Serialul „Salvezi un om, salvezi o lume” a salvat reportajul din presa noastra. Ne-a adus aminte ca exista oameni care chiar stiu sa scrie, oameni care pot fi modele pentru copiii care se cred jurnalisti doar pentru ca merg pe la cursurile unei facultati de jurnalism. Prea putini pe la noi se pot numi cu adevarat ziaristi. Viorel Ilisoi nu cred ca mai are nevoie de vreo prezentare. Cine nu l-a descoperit inca, n-a citit cu adevarat un reportaj. Nu ma pricep sa scriu aici asa cum ar merita, insa simt nevoia sa va indemn sa-l cititi. De-a lungul saptamanilor in care au aparut cele 17 (pana acum) episoade ale seriei de reportaje autorul si-a manifestat dezamagirea ca prea putini le si citesc. Dezamagirea lui e si a noastra, a celor care stim sa citim reportaj. E drept ca serialul a nimerit intr-o perioada de complet haos in societate, cu dat la gioale politic la limita marlaniei, cu isterii si cativa presedinti de tara, plagiate si din nou haos. Poate multi am fost atat de scarbiti de toate astea incat am preferat sa nu mai citim nimic. Mai ales in zile in care pana sa ajungi la un reportaj trebuia sa treci peste pagini intregi de voma politica. Cautati serialul pe Jurnalul National, e unul din putinele ziare care inca mai publica reportaj, unul din putinele ziare care au oameni cu adevarat buni la ceea ce fac. Merita sa fie citita seria „Salvezi un om, salvezi o lume”. Maine va fi publicat ultimul reportaj din aceasta serie. Recunosc ca sunt dezamagita. Asteptam in fiecare zi sa mai apara cate un episod, era reconfortant sa vad ca se poate scrie si asa. Si daca nu urmariti ziarul, atunci urmariti-i blogul, www.viorelilisoi.ro. Aveti ce citi acolo. Hai sa-i aratam autorului ca de fapt are cititori si are pentru cine sa mai scrie. Aici gasiti seria din Jurnalul National.
http://www.jurnalul.ro/reportaje/salvezi-un-om-salvezi-o-lume-17-evadarea-din-libertate-in-puscarie-622325.htm

Reclame

cum am fost eu la meci….

O invitatie lansata asa, din nimic. Hai la meci! Stau, ma gandesc, analizez (cum am eu prostul obicei de a desface firul in 16) si ma las convinsa. Hai la meci dara. Prima zi de lucru dupa un concediu de doua saptamani. Parca nici n-am fost plecata, am gasit totul aproape la fel cum l-am lasat. Si in niciun caz nu m-am intors odihnita. Dar nu-i timp de lenevit. Dupa o zi agitata, cu multe chestii de facut si de scris, ma urc in masina cu niste prieteni si rulam spre Vaslui. Na ca vine Steaua acolo. Sunt stelista de cand ma stiu, iar microbul fotbalului l-am mostenit de la tata. Oricum, deja aveam impresia ca m-am bagat in cine stie ce aventura. Drumul pana la Vaslui a fost si mai bun, si mai rau, am rezistat eroic. Nu cred ca s-au bucurat prea mult baietii care s-au inghesuit pe bancheta din spate ca sa ma lase pe mine in fata, insa apreciez faptul ca inca mai exista gentlemeni pe lumea asta 😀 N-am mai fost prin Vaslui decat in trecere, n-am apucat sa vad orasul, sa fac un tur. Inteleg totusi ca nu-s prea multe de vazut. Ce m-a izbit insa era faptul ca parea sa fie in emotiile meciului intregul oras. Peste tot vedeai „bisericute”, grupuri de barbati scuipand de zor seminte si promitand ca stelistii nu mai scapa vii din Moldova. Stadionul din Vaslui e amplasat intre blocuri, la cativa centimetri de blocuri pare sa fie. Oamenii de pe acolo vad meciurile stand la geam. Vorba unui prieten, daca au pierdut o faza, se intorc repede sa vada reluarea la tv. O singura femeie care perchezitiona fetele care intrau pe stadion se afla la poarta. Ce credeam ca va fi o formalitate s-a transformat intr-o pipaiala in toata regula. Mai ca incepeam sa cred ca vrea sa afle ce masura la sutien port. Noroc ca era cam intuneric ca altfel ar fi vazut toata lumea cum rosesc. Tanti parea sa se simta bine insa si nu se grabea deloc. Mai dihai, mi-a aruncat si cafeaua. Tre sa fi aratat eu ca un huligan, clar. Zece ore de munca pot face asta dintr-un om. Se convinge ea intr-un final ca nu prezint niciun pericol pentru linistea si pacea stadionului si ma lasa sa trec. Nici bine nu intru pe stadion ca incepe sa ploua. Mai erau vreo 40 de minute pana sa inceapa meciul. Mi-am tot zis ca se va opri ploaia, ca, na, in Iasi nu se vedea niciun strop de apa pe sosea. Evident m-am inselat teribil. Cred ca am stat pe stadion peste trei ore. Trei ore de ploaie mocaneasca, simteam cum imi ajung picurii aia aproape microscopici pana la piele. Imi si imaginam la un moment dat cum organele mele toate inoata in apa aia de ploaie. Dupa putin timp toate hainele de pe mine erau fleasca. Mi-era si frica sa ma misc, sa nu cumva sa ma ating si mai tare de ele, sa nu se lipeasca. Din cand in cand mai batea si vantul. Un vant atat de rece de aproape imi ingheta si sufletul. Mi-e ciuda pe fiecare individ care trecea prin fata mea cu o umbrela, invidiam pe oricine avea un sac menajer in cap. Stelista in galeria Vasluiului….De parca ploaia aia nu era de ajuns. Meciurile au fost inventate de oameni ca sa se poata descarca psihic. Pe stadion scoti tot din tine. Acolo poti urla linistit, poti sa-l injuri pe ala din galeria opusa si sa fii sustinut de toti oamenii din jur, fie ca-i cunosti, fie ca nu. „Muie baaaaaaaaaaaaaaaa! Nu mai ajungeti nici pana la Buzau in seara asta!!!!!!!!!!!!”, se striga catre galeria Stelei. Repet, sunt stelista, asa ca, aflata in galerie la Vaslui, m-am straduit sa nu ma manifest prea mult. Desi de cateva ori era sa ma trezesc strigand in cor cu galeria stelista. Totul pana la „Muie moldoveni!!!!!!”. Pana aici. Incurcatul merelor cu perele ma enerveaza. Bre, ai treaba cu Vasluiul acum sau cu toata Moldova?! Si ne mai miram ca se bat ca chiorii dupa ce ies de pe stadion. Pai, cum sa nu se bata?! As fi batut si eu pe cineva. Asa, uda, nervoasa, infrigurata, as fi rupt pe careva cu bataia. Na, cum ar zice cineva, simtul patriotic la iepuri. Prima repriza a fost destul de anosta. Sau poate era doar efectul ploii. Pana in a doua repriza deja ma obisnuisem cu apa, aproape ca n-o mai simteam, desi eram convinsa ca mi-a crescut gheata pe ficat. Imi imaginam aburi iesind din plamani, rinichii inconjurati de apa. Mai sinistru ca Bacovia. Totusi, daca tot am rezistat o repriza, hai sa rezistam pana la capat. Mi-am inghitit rapid bucuria cand a dat Steaua gol, nu de alta dar cred ca mi-o incasam rau de tot la cat de nervosi erau oamenii pe langa mine. A fost mai greu sa ma abtin cand a egalat Vaslui. Din fericire, toti erau prea bucurosi ca sa mai fie careva atent la mine. Ne-am hotarat sa plecam de pe stadion cu zece minute inainte de finalul meciului, sa nu prindem marea aglomeratie. Cand m-am intors cu spatele la teren era 1-1. Pana am ajuns la poarta stadionului s-a facut 2-1 pentru Vaslui. Pana am ajuns la masina s-a facut 3-1 pentru Vaslui. Aproape ca n-am mai putut sa ma supar. E incredibila bucuria unui stadion intreg. Tot Vasluiul a vibrat la ultimele goluri. E un sentiment fantastic sa faci parte din asa ceva. In functie de reactia oamenilor din tribune stii ce se intampla pe teren, aproape ca nici n-am mai avut nevoie sa verificam stirile. Un strigat mai scurt insemna o ratare incredibila. Urletele de bucurie care au macar 2-3 minute inseamna un gol. Linistea deplina inseamna gol primit. Huiduielile inseamna fault. Pacat de ploaia aia nenorocita. As fi avut si eu nevoie sa injur tipand pe stadion. N-am mai avut energie insa. Poate data viitoare. Avea dreptate Mako. Nu-i nimic in Vaslui. Poate doar cu mici exceptii. E o echipa de fotbal care are un oras intreg ca suporter infocat. Oameni care te urca si te coboara in cateva secunde. „Uite la el, parca a coborat acum din bananier si nu stie ce-i aia o minge”, la o ratare, urmat aproape imediat de „Bun Usman asta, asa da jucator”, in momentul in care ala prinde mingea. Este totusi ceva in Vaslui.

cand cei mici se lupta cu cei mari…..

Am tot respectul pentru colegii din presa nationala. Ii citesc, ma inspir de la ei, ma folosesc de informatii, insa niciodata nu copiez. Daca am nevoie de o declaratie aparuta in presa nationala, precizez mereu in text pentru cine a fost data acea declaratie. Ma astept ca si cei din presa nationala sa faca la fel atunci cand gasesc subiecte interesante in presa locala. Pentru ca, sa fim seriosi, in local se intampla multe lucruri interesante. Cunosc multi reporteri din presa nationala, am avut sansa de a lucra chiar cu cativa dintre ei, vorbim, ne sfatuim si ne ajutam atunci cand se poate. Nu cred ca mi s-a cerut vreodata ajutorul de la Bucuresti si nu l-am dat. Trebuie doar sa mi se ceara si, daca pot, ajut cu mare drag. Textele de mai sus au provocat starea de nervi. In urma cu cateva zile am scris un text despre un caz deosebit de la Institutul de Oncologie Iasi. Pe medicul care mi-a povestit cazul il cunosc de cativa ani, am incredere in el si in momentul in care mi-a spus ca informatiile sunt doar pentru mine, nu mi-am facut probleme ca vor mai aparea si prin alte parti. Luni a aparut textul in editia online a Ziarului de Iasi, desi fusese scris deja de cateva zile. Tot luni, dupa-amiaza de data asta, vad pe editia online a EVZ acelasi subiect. Cu mici exceptii, textele erau la fel. In EVZ a aparut textul mai scurt, mici modificari in topica, un cuvant schimbat pe ici, pe colo. Cine se uita atent, ca sa nu mai zic de ala care chiar a scris textul original, observa asemanarile. Textul din EVZ nu precizeaza ca sursa Ziarul de Iasi. Nu pomeneste nicaieri ca e preluat din local. E semnat de cineva si gata, au un caz uluitor la Iasi. Inainte sa ma enervez il sun pe medic. Chirurgul isi da cuvantul ca nu a mai vorbit cu nimeni despre acest subiect si ca eu sunt singura care a avut subiectul de la el, neexplicandu-si cum au ajuns declaratiile lui in EVZ. „Daca nici voi nu va intelegeti intre voi….”. Mi-a fost jena, recunosc. Si abia atunci m-am enervat. Sunt reporter de aproape sase ani, n-am pretentia ca le stiu pe toate, nici n-am cum, dar m-am straduit intotdeauna sa fiu corecta. Munca unui om nu trebuie calcata in picioare de nimeni. EVZ trebuia doar sa precizeze sursa articolului si scandalul asta nu mai exista. Nemultumirile mele au ajuns la sefii mei si, sper, de acolo si la sefii de la EVZ. Poate exagerez eu, nu stiu, sunt mai apriga de felul meu asa ca n-ar fi exclus, insa daca se dovedeste ca eu sunt aia care a gresit, o sa-mi prezint public scuzele. Pana atunci ramane dezamagirea ca nu mai exista fair-play nicaieri. Nici macar pe grupurile de pe facebook de unde poza care arata copiatul a fost stearsa. Na, nu prea ma stie multa lume prin presa nationala, deci nu prezint prea mult interes. Recomandarea mea pentru presa nationala este sa se foloseasca cat mai mult de presa locala pentru ca se face treaba buna aici, dar sa se foloseasca in mod corect. Suntem ziaristi, desi poate suna pretentios treaba asta, si putem da unul de altul daca vrem neaparat. Pentru cine are nevoie, eu sunt la un click distanta. Pana una-alta, noi sa fim sanatosi….

pregatiri pentru concediu….

Da, stiu, a trecut ceva timp de cand n-am mai scris aici. Na, riscurile de a vrea sa le faci pe toate in acelasi timp. Cateodata am impresia ca ma intind mai mult decat ma tine plapuma. Dupa aia imi aduc aminte ca am mai facut din astea si pana la urma le-am dat de capat la toate, asa ca se vede lucru ca e posibil sa rezolv tot, chit ca ajung la linia de final cu neuronii complet storsi, aia putini cati or mai fi. Dupa lupte seculare, rugaminti catre divinitate, plansete interioare si nervi exteriori, iaca vine si concediul. Deja numar zile de ceva timp si mi-au mai ramas doar vreo trei-patru. Cu putin noroc, ajung la mare si pe vremea asta saptamana viitoare o sa ma balacesc in apa aia pe care o iubesc atat de mult. A devenit ca un fel de drog marea pentru mine, desi nu prea ma asteptam la asa ceva. Prima daca cand am fost la mare era in vara dintre anul III si anul IV de facultate. M-am indragostit iremediabil si m-am intors la mare aproape in fiecare an din acel moment. Imi aduc aminte cat de mandra eram atunci cand mi-am platit concediul la mare din primul meu salariu pe vara ca profesor. Ziceai ca am castigat la loto, nu alta :)). Nu-s pretentioasa cand vine vorba de mare (mai degraba la capitolul oameni am probleme din astea). Nu vreau decat nisip, apa, soare, un pat (sac de dormit) si un dush. In rest, ma descurc cu orice. In ultimii ani, atat de agitati si obositori din toate punctele de vedere, parca singurele momente in care am zambit cu tot sufletul au fost cele in care eram in concediu la mare. Apa aia ma face sa uit pana si de drumul infiorator pana acolo. Insa trenul Iasi-Mangalia parca e special facut sa stoarca si ultima picatura de rezistenta din partea unui om. Experienta mea de anul trecut o stiti deja, n-o mai repet. Oricum, peste cateva zile, dupa ce mi-oi da ultima suflare pe plantatie inainte de concediu, voi merge la mare si voi sta acolo cat ma tin banii sau pana gasesc ceva mai bun de facut. Drept urmare, voi fi disponibila doar pentru vesti bune, pentru zambete si minunatii. Doamne fereste sa ma mai intrebe careva de problemele sistemului sanitar. Am pauza de la asta doua saptamani. Nu cred ca se mai poate strica ceva in sanatate in timpul asta. Au cam stricat deja aproape tot. Deci hai cu numaratul zilelor. Azi contorizez inca trei zile de munca. 😀