Va astept!

Aici va astept sambata, 1 iunie 2013, la ora 11, in Iasi. 🙂

Reclame

Handicapatii din institutii si din afara lor

Update: textul asta l-am scris in urma cu cateva zile, in timp ce eram pe la 10.000 de metri inaltime si incercam sa ignor turbulentele.

Cica daca esti jurnalist si nu esti revoltat inseamna ca esti un jurnalist prost si n-ai ce cauta in meseria asta. Pe criteriul asta, eu as fi un jurnalist fabulos, ca doar e evident ca-s mereu revoltata. In ultimele zile s-a pornit marea isterie nationala cu oamenii care stau la cozi imense ca sa-si faca dosar de handicap, isterie jurnalistica in primul rand, in mare masura justificata si aici ma refer la jurnalistii care nu-s la prima „abatere” in subiectul asta. In sase ani de presa scrisa pe sanatate, asistenta sociala si protectia copilului am avut ocazia sa scriu despre cozile astea de nenumarate ori. Am si facut-o. Am transmis revolta oamenilor obligati de sistem sa sprijine usile institutiilor de la ore extrem de mici. Am fost si eu revoltata laolalta cu ei. Cunosc sistemul din interior chiar foarte bine si stiu cum merg lucrurile. Am avut si eu, la randul meu, usi de sprijinit la primele ore ale diminetii. Povestea insa nu-i atat de simpla pe cat se vede la emisiuni urlatoare. Cu tot respectul pentru colegii mei din presa, unii si-au facut treaba cu picioarele. Nu-i k sa dai pe post doar o parte a problemei, chiar daca e cea mai importanta.
In linii mari sistemul de asistenta functioneaza astfel: omul se trezeste cu diverse boli care se regasesc pe lista publicata in lege cu afectiunile care justifica acordarea unui grad de handicap, omul se prezinta la medic de unde i se dau actele medicale carel atesta starea lui de sanatate plus o scrisoare medicala catre medicul de familie, printre acte se strecoara si o hartie in care se recomanda acordarea unui grad de handicap. Pacientul se duce la medicul de familie, mai ia si de acolo o serie de hartii si apoi ajunge la Directia de Asistenta Comunitara. Acolo i se face ancheta sociala, de fapt se completeaza alte hartii cu informatii dintre cele mai diverse, unele aproape umilitoare pentru omul cu adevarat bolnav. Intr-un final omul isi ia ditamai dosarul plin cu hartoage si se prezinta la comisia de evaluare de la Directia de Asistenta Sociala. Aici dosarul e analizat si in termen de aproximativ o luna omul e anuntat daca e handicapat cu acte in regula sau nu. Asta-i varianta foarte scurta a traseului. Toate astea dureaza saptamani intregi. Cand te-ai vazut cu dosarul intreg iti faci o cruce mare si juri ca nu-ti mai trebuie asa ceva. Dupa ce ca esti bolnav, te mai si freaca astia pe o mie de drumuri pentru ca in final sa primesti o indemnizatie de mizerie care nu te ajuta la nimic. In urma cu cativa ani, cred ca undeva prin 2007-2008, s-a dat liber la handicapuri, ca sa zic asa. Pana atunci primeau indemnizatii doar cei cu gradele I si II. Au dat bani si pentru III din acel moment, o suma sinistra, 34 de lei, nici macar tramvaiul nu-l plateai pentru o saptamana cu banii aia. Romanul nostru, vai de curul si de zilele lui, i-a vrut si pe aia, pana la urma to bani sunt, se gasesc lucruri de facut cu ei. Ii pui si la saltea sa faca pui, la o adica. Si au venit toti buluc la comisie sa se faca handicapati. In fond, oamenii doar isi cereau drepturile. S-a starnit nebunia atunci. Si continua. Ala a fost momentul in care cozile, si asa mari, s-au acut imense. Zeci de oameni, cateodata chiar sute, stateau la coada de la niste ore infernale. Vorbesc acum despre situatia din Iasi, pe ca o cunosc foarte bine. Oamenii s-au revoltat, aveau, fireste dreptate. Autoritatile au promis si apoi si-au vazut de ale lor. De la an la an cozile au crescut, la fel si umilintele la care erau supusi bolnavii.

Pe de alta parte, vina este impartita. Rareori poti sa gandesti in alb si negru si nici nu poti arunca pisica moarta prin ce ograda ai tu chef. Ce e clar ca lumina zilei e ca sistemul e gandit complet prost, ca doar tot de oameni e si el facut. Autoritatile nu fac nimic fara sa fie trase de maneca si cateodata nici atunci nu se sinchisesc, pe criteriul ca daca oamenii vor bani, atunci sa suporte cozile. In acelasi timp structurile directiilor de asistenta sociala sunt ciuntite de la an la an tot mai mult. Salariile sunt chiar proaste si oamenii isi iau lumea in cap la un moment dat. Cum naiba sa stai pentru 700-800 de lei pe luna? Chiar sa se fi marit salariile de cand am plecat eu din Iasi si tot nu-mi imaginez cum e sa intretii o familie cu banii astia. Foarte multi au plecat, demisiile veneau pe banda rulanta, iar angajari ciuciu, ca si asa erau blocate. S-a ajuns in situatii din alea sinistre in care un om facea ce trebuiau sa faca de fapt vreo 4-5. Oameni sunt si ei, au probleme, au rate, copii de tinut la scoli inalte si cate si mai cate. Sistemul chiar e suprasolicitat. Ganditi-va ca doar in Iasi sunt peste 26000 de persoane cu handicap, si astia-s doar cei carora li s-au aprobat dosarele. Alte cateva sute au plecat fara nimic de acolo. Si in fiecare zi apar cazuri noi. De o parte a usii sunt cele 150 de persoane cu dosare, de partea cealalta sunt trei oameni. Acu sa fim seriosi, nici Superman n-ar face treaba grozava acolo. Directiile au nevoie disperata de angajati, asta inainte sa intre in colaps sau sa moara cineva de oricare parte a usii ar fi. A nu se intelege ca acum caut scuze angajatilor. Nici gand. Fiecare isi alege crucea, ca sa zic asa. Eu mi-am asumat lipsa timpului liber si a linistii cand am intrat in presa, asa ca ma astept ca si cei din directii sa-si fi asumat anumite riscuri. Problema lipsei de personal ramane insa.

Pe langa toate astea mai exista si o alta chichita. Comisia de evaluare nu are dreptul sa verifice decat dosarul, hartoagele adica. Chiar daca omul cu dosarul pare perfect sanatos, e extrem de greu sa-i refuzi gradul de handicap daca hartiile arata ca mai are putin si-si cumpara loc de veci. Despre fraudele din sistem am scris, am muncit cam trei luni la un singur material, am luat si o bursa pentru el. Trebuie sa recunosc insa ca-s dezamagita. Am avut asteptari mari de la textul ala. Poate pentru prima data as fi vrut ca un material de-al meu sa fie preluat de national. Insa dezavantajul prese scrise locale e ca nu e tv national. Pe cand eu visam anchete la nivel inalt, controale si sanctiuni fara precedent, reporterii fugeau dupa Becali. Na, fiecare cu prioritatile lui. Pana la urma vina nu e mereu la reporteri, ca si fac ce le zic sefi, cel putin unii. Ma enerveaza insa ca acum, de la cateva minute de filmare, s-a starnit ditamai scandalul. De fapt nu scandalul ma enerveaza, cat atitudinea unor „jurnalisti” care a impresia ca acum au descoperit ei America. Frate, pune mana si documenteaza serios daca vrei sa faci o treaba buna. Vezi de cand e problema, vorbeste cu toti cei implicati. Nu mai tin minte in ce judet a aparut scandalul cozilor acum, insa mi se ridica parul pe cap cand vad ca tot vorbesc strict despre locul ala. Oameni buni, rahatul asta e in TOATA tara. Si e de ani de zile. Trageti cu ochiul la presa locala si o sa vedeti asta. Sunt convinsa ca in toate judetele s-a scris despre asa ceva. Si daca tot vreti sa rezolvati problema, atunci faceti o treaba serioasa. Mie nu mi se pare deloc o solutie sa-l dai afara pe seful directiei care „detine” cozile, mai ales ca din cate am inteles chiar nu prea era vina lui acolo. Si chiar daca e el marele vinovat, ce rezolvi daca-l dai afara?! Numai bine pentru el, pleaca frumusel si nu tre sa mai dea explicatii ca de ce a fos competent. Nu, frate, nu asa. Tine-l in functie si trage-i (era sa zic alt cuvant, da’ se pare ca mai citeste si tata blogul) o sanctiune de sa te tina minte. Ia-i jumatate din salariu daca nu gaseste solutii, fura-i si concediul daca e nesimtit, da’ nu-l da afara, obliga-l sa munceasca. Si ca orice roman care se respecta, munca se face doar obligat, cu biciul pe spate. Cand o sa vada ca n-are cu ce sa-si plateasca ratele, sa vezi cum gaseste solutii. Evident, acolo unde e cazul. Nu toate pot fi rezolvate la nivel de sef de directie, spre exempl nu pot sa angajeze de capul lor oameni cand sistemul e blocat, nici salariile nu le pot mari. Eu as incepe cu ministrii. Si as sta cu sanctiunile desupra capetelor lor pana li s-ar acri de viata. Aia care chiar vor sa fie sefi or sa se vada obligati sa gaseasca solutii, cei mai slabi de inger or sa plece singuri.

Spre exemplu, la Iasi directorul adjunct al DGASPC s-a dat cu capul de pereti si a incercat sa gaseasca solutii. Din ce-am vazut pana acum prin institutii, omul e un model de buna practica, atat cat poate fi o persoana in pozitia lui. A vorbit cu primariile ca asistentii sociali din comune sa stranga mai multe dosare si sa vina la Iasi cu toate, fara beneficiari, oricum se evalueaza doar hartiile. Au stabilit sa trimita prin posta raspunsurile la evaluari, sa nu mai sprijine oamenii usa directiei si sa nu ma bata drumurile degeaba. Solutii bune, din puctul meu de vedere. Eficienta lor insa se apropie de zero. Si tocmai din cauza celor care solicita incadrarea in grad de handicap. In loc sa trimita dosarul, oamenii prefera sa vina ei la comisie, sa fie ei siguri, de parca asta ar influenta cu ceva decizia. Nici raspunsurile prin posta nu le asteapta, vin la Iasi sa se convinga. S-a decis ca echipe de la directie sa mearga in comune la anmie intervale de timp, ca sa nu mai vina handicapatii la usile din Iasi. Nu ma stiu cum a functionat asta, ca am plecat din Iasi. Ma indoiesc insa ca s-a descoperit America. Cu siguranta cozile sunt imense si acum. Pai, daca se duce acolo o televiziune si face un material incomplet si lacrimogen, zboara toti sefii, chestie care in cazul asta mi s-ar parea nedreapta. Mentalitatile trebuie schimbate si de-o parte si de alta. Autoritatie trebuie sa caute solutii pentru ca e obligatia lor sa faca asta si pentru asta isi ia banii, asta e clar. Clar mi se pare si faptul ca oamenii ar trebui respecte un set minim de reguli. Daca ai fost programat la o anumita ora, atunci vino la ora aia, nu cu sapte ore inainte, ca sa prinzi loc, ca doar nu se impart locuri de veci acolo. Daca asistentul social iti zice sa sta acasa ca iti duce el dosarul, atunci vezi-ti de treaba ta acasa, nu ma pierde vremea pe la usi. Cand ai niste reguli de bun simt dar pe care alegi, avand toate facultatile mintale, sa le ignori sau sa le incalci, atunci ar trebui sa-ti pierzi dreptul de a te plange ca ai ajuns intr-o situatie nasoala. Lucru valabil atat pentru autoritati, cat si pentru pacienti.

Iar am avut logoree. In fine, nici scandalul de acum nu cred ca a rezolvat multe lucruri. O sa fie dati afara niste sefi, se vor face iar controale la care nu vom avea rezultate niciodata, iar lucrurile vor intra pe fagasul lor normal. Noi sa fim sanatosi, ca belelele curg garla.

De ce m-am facut eu jurnalist…

Spunea cineva la un moment dat, nu mai stiu cine, ca articolul de presa „traieste” o zi, respectiv cea in care a aparut. Cateodata insa nu are nici macar atat. In sase ani de presa scrisa am adunat undeva intre 5.000 si 6.000 de texte, mici, mari, importante sau de duzina. Nu stiu cate dintre ele au produs o schimbare si mi-e greu sa evaluez asta. Cand treci atat de repede de la una la alta nu mai ai cum sa contorizezi efectele, doar sa fi fost ceva fabulos. Daca trag o linie, nu-mi raman in cap prea multe dintre articolele pe care le-am scris in cei sase ani de Ziarul de Iasi. Daca ma uit pe internet, se pare ca n-am scris aproape nimic, lucru pentru care trebuie sa „multumesc” indivizilor care cica au „renovat” site-ul ziarului. Renovarea s-a produs prin uciderea arhivei si eliminarea numelor autorilor. In fine, noi sa fim sanatosi, parca cine-o sa-si mai aduca aminte de ce am scris eu?! Nici chiar eu nu le mai stiu pe toate. Sunt insa unele lucruri care raman si, din cei sase ani de presa scrisa, notez in dreptul meu doar doua. Am mai povestit de ele, asa ca cine e plictisit poate sa iasa acum repejor de pe pagina asta. Primul s-a intamplat pe la inceputuri, nici eu nu prea stiam bine cu ce se mananca presa, daramite sa-mi imaginez ca se pot schimba lucruri in bine prin ea.

La sugestia unui sef, m-am apucat de un material despre rampele pentru persoanele cu handicap locomotor. Am luat un scaun cu rotile de la un liceu pentru copii cu dizabilitati si, impreuna cu soferul si fotograful, am umblat prin oras in cautare de rampe. Va imaginati cam ce-am gasit. Una era construita exact in fata unui copac, alta dadea direct intr-un panou, inca una ducea spre o usa cu lacat. Cireasa de pe tort a fost rampa de la Serviciul pentru Evidenta Populatiei. Rampa trainica, facuta din beton, model de buna practica, nu alta. Singurul ei defect era ca nu putea fi folosita de nimeni. Nici macar de omuletii care se puteau folosi de propriile picioare. De urcat, mai mult mai tarait, de coborat, mai sa-mi zdrelesc nasul intr-un gard. Rampa de vis. Sa fi scris doar despre ea si mi-ar fi iesit un mare text. Am scris atunci despre toate si cum a fost puteti vedea aici http://www.ziaruldeiasi.ro/local/rampele-umilintei~ni4uq5. Toate bune si frumoase pana acum. Am sunat autoritati, le-am tras de urechi, le-am dat de rau la ziar. Am sperat intr-o schimbare. Mai trebuie sa spun ca succesul nu a fost cel pe care mi l-as fi dorit?! Trebuie sa recunosc ca atunci cei din primarie au facut modificarile care trebuiau facute in ograda lor. Eu ramasesem insa cu un stres, rampa de la evidenta populatiei. Mi se parea chiar ironic faptul ca era exact la institutia asta, asta ca sa nu zic ca era la misto. M-am intors pe propriile urma dupa aproximativ o luna, de data asta fara scaunul cu rotile. 90% din rampe erau nemiscate, aia de la evidenta populatiei la fel. Da-i iar cu telefoanele, da-i cu citatul din lege, da-i cu normele de aplicare ale legii, da-i cu drepturile persoanelor cu handicap si mai da-i si cu niste directive europene plus un nou text. Asta nu mai e pe net. Una peste alta, imi cam luasem speranta ca o sa mut eu muntii din loc. Am si uitat apoi de subiect, au aparut altele, mai grave, mai importante sau doar altele. Dupa ceva timp, cateva luni cred, am trecut din nou prin zona cu rampa buclucasa. Mai sa fac un soc. Rampa fusese daramata si in locul ei aparuse una noua, o mandrete tehnica, dupa toate normele europene in vigoare la momentul respectiv. Ma mir ca nu m-am dus s-o pup, asa de entuziasmata eram. Atunci, la mai putin de doi ani de cand intrasem in presa, ala a fost momentul meu. Atunci m-am prins ca nu muncesc chiar degeaba, iar bataile mele de cap n-au fost vanare de vant. Schimbarea rampei nu cred ca a mai ajuns in ziar sau, daca o fi fost, a intrat stire mica si n-o mai tin eu minte. Pana la urma, doar n-o sa ne apucam sa laudam autoritatile atunci cand fac ceea ce trebuiau sa faca oricum. Dar in ziua aia m-am simtit importanta, recunosc. S-au schimbat multe de atunci, eu am plecat din oras, evidenta populatiei s-a mutat in mall, s-au nascut copii si au murit oameni. Mergem mai departe.

Al doilea moment urmeaza sa apara. Cred ca am tampit de cap pe toata lumea cu stadionul meu. E pretentios spus stadion, e de fapt un teren de sport multifunctional, dupa cum zice si proiectul. Nebunia a inceput in decembrie 2011. La sugestia lui Marian Serbescu, la vremea aia sef serviciu la DGASPC Iasi, am inceput o campanie de strangere de fonduri pentru construirea unui teren de sport. Peste 1.500 de copii in sistemul de protectie din Iasi, niciun teren de sport doar al lor. Alergau si ei pe la scoala, pe trotuare, pe langa centre, pe unde puteau. In atatia ani de presa, cu zeci, chiar sute de texte scrise despre sistemul de protectie a copilului, n-ai cum sa ramai de piatra. N-oi fi eu Maica Tereza, dar aveam ambitia sa fac eu ceva. N-am stiut in ce ma bag la momentul respectiv si, daca as fi stiut, poate nu m-as mai fi bagat, nu stiu. Cateodata ti se face lehamite de toate. Ne-am inhamat totusi la treaba asta, mai cu capul inainte, mai fara sa ne dam seama ce-o sa iasa, dar sperand ca va fi bine. Poate cel mai mare merit in treaba asta il are Toni Hritac, redactorul sef de la Ziarul de Iasi, care si-a asumat campania in intregime si care, pe tot parcursul proiectului, m-a ajutat cum a putut si de fiecare data cand a fost nevoie. S-a facut un proiect pe hartie, s-a stabilit cati bani ne trebuie, mai ramanea sa-i si gasim. Timp de cateva saptamani am scris cate un text in fiecare zi despre campania asta. In fiecare zi un copil cu talent la sport isi spunea povestea in ziar si noi ceream ajutorul cititorilor pentru el. Nu ma stiu cu cati copii am vorbit in perioada aia, aveam o agenda speciala in sensul asta. Cand au inceput sa apara si donatorii textele s-au lungit, iar pe langa agenda cu povesti aveam si lista cu donatori si donatii. De cele mai multe ori banii ajungeau la mine, iar eu ii trimiteam la DGASPC, de unde mi se dadea chitanta si contract de sponsorizare care ajungeau la donator. Am vrut sa facem treaba cu cap, sa nu ne trezim cu acuzatii cum ca ne-am imbatat de banii donatorilor. Saptamani intregi am alergat intre copii, ziar, donatori si DGASPC. Era inainte de Craciun si capul meu era chiar mai haos decat de obicei (stiu, e greu de crezut asta). In ultima editie a ziarului inainte de Craciun fusese programat ultimul material despre campania „Stadionul copiilor”. Am adunat, am lipit, am calculat, ne-am mai scarpinat in cap, am mai stat in cap si pana la urma ne-a iesit ce aveam nevoie. S-au adunat atunci in jur de 12.000 de euro, in care aveam si materiale de constructie sau diverse echipamente sportive. Am rasuflat usurata si am crezut ca ce-a fost mai greu a trecut. Evident, m-am inselat. Au urmat cam sapte-opt luni de hartogaraie si aici aproape toata bataia de cap a fost la Marian Serbescu, ca nas ce se afla pentru stadion. A fost mai usor sa strangem banii decat sa facem rost de avize si autorizatii. Ziua in care o magaoaie de masina a scos primul pumn de pamant de pe maidanul unde trebuia sa fie terenul a fost cea mai fericita din viata mea de jurnalist. E drept ca in proiectul asta m-am implicat mai mult decat prevede obiectivitatea presei. A devenit in scurt timp un proiect personal si la care tin foarte mult. Lucrurile s-au miscat greu, ca toate lucrurile bune. Muncitorii au venit greu, oricum nu erau platiti, utilajele la fel. Na, asta-i treaba. Intai facem lucrurile pentru care suntem platiti, abia apoi mergem la munca voluntara. Daca mergem. Intr-un album pe facebook am adunat poze din toate etapele prin care a trecut terenul asta. Sper ca nu se vad si ridurile pe care le-am capatat in perioada asta. Dupa ce ne-am apucat de lucrat ne-am dat seama ca nu ne ajung banii. Evaluarea initiala a fost gresita, asta e clar, si cine a facut-o si-a asumat eroarea. Eram cu totii la prima treaba de genul asta si ne-am adaptat si noi pe parcurs. Data viitoare o sa stim mai bine. Am reevaluat situatia si am ajuns la concluzia ca ne mai trebuie bani daca nu vrem sa ramanem cu terenul pe jumatate construit. Si am luat-o de la capat cu strangerea de bani. Am scris din nou, iar povesti, iar donatori. Era din nou decembrie, de data asta in 2012. A doua campanie de strangere a fondurilor a fost insa mult mai scurta. Presedintele CJ Iasi a oferit atunci ca institutia pe care o conduce sa suporte cheltuielile pentru gazonul artificial, asta ne mai ramasese. Cristian Adomnitei o fi avand multe pacate, insa in fata mea si-a spalat multe prin treaba asta, dar mai ales prin declaratia pe care mi-a dat-o atunci cand i-am multumit pentru donatie. „Nu, eu trebuie sa va multumesc. Acest proiect trebuia facut integral de catre CJ”, citez din memorie, insa ideea ramane aceeasi. Da, corect, terenul trebuia facut de ei, in conditiile in care DGASPC e in subordinea CJ. Or fi fost alte prioritati, sunt convinsa de asta, insa m-am bucurat ca a venit totusi ajutorul. Asta se intampla in decembrie 2012. Suntem acum in mai 2013 si saptamana viitoare ar trebui sa se monteze gazonul, daca tine vremea cu noi si nu trece vreo tornada prin Iasi. Pe 1 iunie ar trebui sa spargem sticla de sampanie de proaspatul gazon artificial. Eventual sa-mi rup si un ligament ceva intr-un meci de fotbal. De organizare se va ocupa DGASPC cu care am tinut legatura desi am plecat din Iasi. „Capul rautatilor” a ramas in toata aceasta perioada Marian Serbescu, desi si el si-a schimbat locul de munca si n-avea nicio obligatie sa-mi suporte nervii. Lui ii multumesc in special pentru ca terenul asta vede lumina zilei. Inteleg ca vor fi prezenti la inaugurare reprezentantii autoritatilor locale, iar invitatii vor ajunge si la cei care au donat bani pentru construirea terenului. Ce-mi doresc eu cel mai mult e sa fie acolo copiii cu care am vorbit in campanii. Toti cei care si-au spus povestea in paginile ziarului trebuie sa fie acolo. Am nevoie sa vada ca m-am tinut de cuvant si ca promisiunile mele nu-s abureli.

Am scris o gramada si am plictisit pe toata lumea care s-a incumetat sa urmeasca polologhia mea aici. Trebuia sa explic de ce m-am facut eu jurnalist. Ei, asta e. Pentru momentul ala in care vezi ca poti schimba ceva, pentru asta merita sa fii jurnalist. Schimbari pot sa fie oriunde, terenul asta e un exemplu. Au facut altii campanii in care au strans milioane de euro, au construit spitale sau scoli. Nici nu indraznesc sa fac comparatii. Eu am facut cat am putut. Daca n-am reusit sa determin autoritatile sa faca, macar am urnit noi proiectul. S-a dovedit faptul ca autoritatile pot fi trezite si asa. Sa mai zica cineva ca exemplu personal nu functioneaza…Una peste alta, avem inaugurare pe 1 iunie la Iasi si va invit pe toti. Veniti sa vedeti terenul, sa bateti mingea cu cei mici si sa va strambati la oficialitati. Pe mine o sa ma recunoasteti dupa ranjetul care va fi pe toata fata. Mai ca as lua-o de la capat. Va astept! 😀

P.S. Nu mai recitesc textul, dati-mi in cap daca am scris prostii. Daca am uitat sa multumesc cuiva e doar din cauza ca-s o ametita, nu pentru ca nu apreciez orice mana intinsa. Atasez ce-am mai gasit pe net dintre textele mele despre stadion, daca vreti sa vedeti despre ce anume am turuit aici. Textele sunt mult mai multe, insa, pana la reinvierea arhivei ziarului, ne vom multumi doar cu atat.

iar P.S. Multumesc colegilor din presa care au preluat materialele si le-au imprastiat in lume. Stiu cum e concurenta in presa si nu ma asteptam la asa ceva, in conditiile in care campania e a Ziarului de Iasi. Ii astept pe toti la inaugurare, indiferent daca vin in interes de serviciu sau nu.

 http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/stadionul-copiilor-un-succes–849.html

 http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/a-stadionul-copiilora-a-intrat-in-faza-finala–3286.html

 http://www.vrn.ro/incep-lucrarile-la-stadionul-copiilor

 http://www.vrn.ro/primii-donatori-in-campania-stadionul-copiilor

http://portal.radioiasi.ro/spargator-de-masini-prins-in-flagrant-a39088.html

http://ziaruldeiasi.ro/local/campania-stadionul-copiilor-la-final~ni965i

http://www.ziarelive.ro/stiri/stadionul-copiilor-a-intrat-in-faza-finala.html

http://www.sunlize.com/ziarul.de.iasi/msg243545