zodiile si durerile mele de cap…..

Sa fie clar de la inceput: nu cred in prostiile astea cu zodiile, nu-mi ghidez existenta dupa cum se invart planetele si in functie de cat de retrograd e Mercur (habar n-am ce inseamna asta oricum). Ma amuza in schimb toata isteria zodiilor. Trebuie sa recunosc totusi ca exista similitudini intre oameni nascuti cam in aceeasi perioada. Ca o fi din cauza/datorita zodiilor asta nu mai stiu si nici n-are rost sa-mi bat capul prea mult. Astfel, destinul crud si nemilos a facut sa ma nasc cam prin zodia fecioarei. Nici n-are rost sa mai spun cam care e prima intrebare care mi se pune cand la intrebarea „ce zodie esti?” eu raspund „fecioara”. Deja replica „chiar esti?” e semn de idiotenie din punctul meu de vedere, da’ na, fiecare cu placerile si intrebarile lui. In fine…
Am avut ocazia sa cunosc pana acum destul de multe persoane care cica se incadreaza in aceeasi zodie. Desi sunt oameni complet diferiti, cu personalitati distincte si pareri cat se poate de opuse, exista insa ceva ce am identificat in fiecare. Eu nu ma exclud pe mine din toate chestiile astea. Astfel, fara exceptie, fecioarele au un simt al ironiei si al sarcasmului cam cat pentru toate celelalte zodii la un loc. Si nici nu prea ne e rusine sa folosim ironia si sarcasmul. De altfel, si simtul critic se simte la fecioare ca la el acasa. Chestia e ca inainte de toate, eu una macar folosesc ironia, sarcasmul si simtul critic intai de toate in ceea ce ma priveste. Posibil sa fiu chiar mai critica cu mine decat cu altii, nu stiu, ramane sa sara altii sa ma contrazica. Oricum, mie mi s-a intamplat de nenumarate ori sa fiu considerata „a dracului”, probabil de cei care nu-s capabili sa priceapa ironia. De altfel, cum ne spunea in facultate doamna Elvira Sorohan, care ne-a si predat un curs de ironie la care amfiteatrul III 11 era vesnic plin, ironia e pentru oameni destepti. Restul n-o percep deloc sau o percep total aiurea. Sarcasmul pe de alta parte, recunosc ca il folosesc mai degraba ca rautacism. Nu ma pot abtine, iaca na. Cat priveste simtul critic, din pacate, pe asta il folosesc in proportie de 90% macar pe propria-mi persoana. Incep sa cred ca ar trebui sa mai schimb asta, macar un pic. Am prea multa incredere in altii si nu de putine ori mi-o iau in freza. Evident, nu-i decat vina mea, da’ na, tot nu ma simt mai bine.
Oricum, desi fecioarele au ironia, sarcasmul si simtul critic in comun, slava Domnului, au si personalitati complet diferite. Nu-i asa, Matei? :)) Clubul celor nascuti pe data de 26 august are trei membri deja, adica eu, Matei si Ion. De acesta din urma nu stiu chiar suficient de multe incat sa ma bag in analize complexe, da’ macar de Matei pot sa zic ceva. N-am vazut doi oameni mai diferiti pe planeta asta care sa se fi nascut in aceeasi zi. Pe cat sunt eu de ordonata, pe atat de haotic e Matei, pe cat sunt eu de calma, pe atat e el de agitat, pe cat sunt eu de punctuala, pe atat e el de adormit si intarziat. Asa ca, drept sa zic, cum Dumnezeu sa se potriveasca horoscopul ala pentru amandoi?! Ar mai fi multe de zis da’ incepe sedinta de redactie si eu trebuie sa inventez repede un subiect fantastic cu care sa si deschid ziarul:)))

Reclame

din intelepciunea colegilor :))

1. S-a dovedit stiintific ca femeile sunt multumite cu o lungime de 8,5 cm. Nu conteaza ca e Visa sau Mastercard.
2. Nu conteaza daca paharul e pe jumatate gol sau pe jumatate plin. Ceea ce conteaza e ca este loc pentru vodka.
3. Traim niste vremuri in care pizza se livreaza mai repede decat ajung politistii.
4. Dumnezeu a creat cerul si pamantul. Restul a fost fabricat in China.
5. Daca femeile ar conduce lumea, n-ar mai exista razboaie. Doar niste tari invidioase, care nu-si vorbesc.
6. Un apartament curat e semn ca nu mai functioneaza computerul.
7. Copiii aflati pe bancheta din spate duc la aparitia accidentelor. Accidentele de pe bancheta din spate duc la aparitia copiilor.
8. Vreau sa stiu de ce Noe nu a omorat tantarii pe vremea cand erau doar doi?
9. Cenusareasa e dovada vie ca pantofii iti pot schimba viata.
10. Mai bine Durex decat Pampers.
11. Nu am bani, nu am un loc de munca, nu am iubita, nu am probleme.
12. Legalizati drogurile. Vom muri inecati in alcool!
13. Gandesc, deci exist. Toata lumea care exista gandeste?
14. Optimist – o persoana care incepe sa dezlege cuvinte incrucisate cu pixul in mana.
15. Eu asa m-am nascut; tu ce scuza ai?
16. Nu bea ca sa o uiti; la final o vei vedea de doua ori.
17. Bautura este un obicei prost, dar noi cu siguranta am vazut de doua ori mai mult ca tine!
18. Intotdeauna incep sa slabesc in aceeasi zi. Maine!
19. Daca sfarsitul lumii vine in 2012, de ce produsul acesta expira in 2014?
20. Se pare ca Dumnezeu iubeste oamenii prosti. De aceea a creat atat de multi.

ia totul asa cum e….

De cand ma stiu am vrut mai mult decat aveam. Prin gimnaziu vroiam sa intru la un anumit liceu cu nota mare (mai mare decat a altcuiva inaintea mea, hi, hi). Mi-au iesit ochii la mate da’ am facut exact ce mi-am propus. Bucuroasa tare am mai fost la momentul ala. Acu mi se pare copilaresc. Ambitii scolaresti n-am prea avut de felul meu, doar cat sa nu-mi fac de ras parintii care fusesera la acelasi liceu. Imi place sa cred ca n-au fost vreodata rusinati de mine, desi n-am fost niciodata prima in clasa. Oricum, si asta s-a intamplat probabil tot din cauza ca n-am vrut sa invat ce nu mi-a placut. Apoi, impreuna cu o prietena buna, am stabilit ca dam mai departe la jurnalism. Ne si vedeam mari reporteri, revolutionam lumea, nu alta. Zis si nefacut. M-am trezit in fata listelor de inscriere la facultate cu zeci de nume trecute deja acolo. Plus ideea ca tre sa trec de doua examene orale. A aparut panica (chestie care din pacate ma cam caracterizeaza si acum) si m-am inscris la litere. Gata si cu jurnalismul meu. Ca studenta nu m-a interesat absolut deloc sa fac performanta sau mai stiu eu ce. M-am distrat in facultate cat am putut si am invatat numai ce-am vrut eu. Slava Domnului ca imi merge mintea la invarteala in jurul propriei cozi. Probabil asa am si reusit sa trec de toate examenele. De precizat ca in prima instanta am cam picat la toate examenele orale pe care le-am dat. Dovada ca ma exprim mai usor in scris decat in fata unor ochi holbati la mine. M-am trezit, ca tot omu’ cu facultate de litere, ca tre sa fiu profa. Na, daca trebe, trebe. Am facut-o si pe asta, da’ am zis ca nu-i suficient. Si am dat si definitivatul. Sa nu zic dupa aia ca am facut o facultate degeaba. L-am luat si pe ala, numa’ eu si Adi stim cum. Vai de capul nostru!

La intrebare „ce-ti mai trebe tie master?” m-am cam iritat. Si l-am facut si pe ala. Sa crape invidiosii de ciuda, na :)) N-a fost de ajuns. Dupa bunul meu obicei, nu-mi ajunge niciodata ce am. Si m-am intors la prima dragoste. Si m-am facut ziarista. Habar n-aveam cu ce se mananca presa. Nici nu cred ca citisem vreodata un ziar cap-coada pana in acel moment. Si cum deja facusem parte din generatia de sacrificiu (aia cu examene de admitere la liceu, la facultate, la master, titularizare, definitivat) asa am nimerit si la ziar. Eu am fost una din ultimii trei oameni care au fost angajati la ziar dupa o scoala de presa, interviu si test. Ce le-o fi placut atunci de m-au ales dintr-o lista consistenta de nume, nici acu nu stiu. Oricum nu mai conteaza. M-a si zgariat pe creier, da’ mi-a si placut al naibii ce-am facut pana acum la ziar. Si intentionez sa mai fac asta inca mult timp si niciodata n-am de gand sa ma multumesc cu putin. Problema e ca am vrut intotdeauna mai mult decat am avut si in viata personala. Nu-s genul care sa se lase dusa de val, spontaneitatea nu e clar una din calitatile mele. Eu analizez, despic firul in 16, intorc problema pe toate partile pana gasesc chichite care nici nu exista. Imi pun mii de intrebari si gasesc singura raspunsuri care poate nu-s cele corecte de multe ori. Asta-s eu si daca n-ar fi oameni care ma iubesc asa as crede ca-s nebuna. Nu-s chiar nebuna, da’ cu capul un pic tot sunt:))) Din pacate insa, vrutul asta al meu nu mi-a si adus mereu ce-am vrut sau ce-am avut nevoie. Si depresia se simte la mine ca la ea acasa. Lucru de altfel deloc placut. Am primit insa de curand un sfat: sa iau totul asa cum e. Poate nu inteleg inca foarte clar ce inseamna asta. Inca ma straduiesc sa invat sa ma bucur de lucruri asa cum vin ele, sa ma abtin sa vreau sa schimb ceva sau doar sa vreau mai mult. Nu stiu cum o sa-mi iasa treaba asta, abia am inceput. Si e greu sa schimbi ceva cu care te-ai obisnuit 30 de ani. E greu sa te multumesti cu ceea ce primesti fara sa-ti doresti mai mult. Pe de alta parte insa, poate o fi si ceva bun in asta. Daca nu astepti prea multe, sansele sa fii dezamagit si sa cazi de foarte de sus scad si ele. Sper. Ma implic mult cam in tot ceea ce fac, meserie, oameni, chiar si cei pe care poate ii cunosc prea putin. Ma obisnuiesc repede, ma dezobisnuiesc greu. Dar asa am fost dezamagita mereu. Am asteptat de la altii macar atat cat credeam ca dau eu. Dar probabil ma apropii de o criza a varstei, hi, hi, si ma mai senilizez si eu. Asa ca….hai sa luam totul asa cum e, fara asteptari marete si dezamagiri crunte! Poate o fi mai bine asa. Sau macar o fi buna schimbarea. Om vedea…:)

iaca scartz…..

Se incheie (sper) o saptamana cam aiurea. Au mers prost si foarte prost toate de peste tot. M-am zbatut mult saptamana asta, insa se vede lucru ca m-am cam zbatut degeaba ca numa’ ce-am vrut n-a iesit. Mai nasol e ca ma cuprinde o lehamite teribila si mi-e ca o sa inceapa sa ma cam doara-n cot (doar la figurat, fireste, la propriu doamne feri, ca te pisi pe tine de durere). Pe la inceputul saptamanii vazusem eu intr-un anume fel zilele astea. Ca de obicei insa, evident, a iesit aproape pe dos si elanul meu muncitoresc s-a cam dus pe apa sambetei. Vinerea asta sper sa nu mai fie un fel de luni, asa cum m-am obisnuit in ultimul an. Imi scriu si eu stirile amarate si dupa aia ma duc sa lesin acasa sau pe unde mi-or vedea ochii. Eventual ma imbat, desi nici macar de asta nu-s in stare. Poate am totusi un dram de noroc si se schimba situatia. Da’ pe de alta parte….imi cam stiu eu norocul. Tre sa-l pocnesc cu ceva in moalele capului ca sa ma bage in seama. Mai am mai bine de o luna pana la concediu si deja m-am apucat de numarat zilele, ca un om nebun ce sunt de altfel. Au mai ramas vreo 35 sau ceva de genu’. Prea mult. Imi vine sa-i strang de gat pe aia de pe strada pe care-i vad bronzati frumos, semn clar ca au stat cu dorsala pe nisip la mare undeva. Imi vine sa le pun piedica sa-i vad cand li se juleste bronzul de pe ei. Da’ las’ ca m-am bronzat si eu. Cu dungi fireste, ca un tractorist, ca doar eu am stat la plaja pe teren. Sa le stea bronzul in gat la toti! Las’ ca fug eu in lume si-or sa crape toti de ciuda atunci. Asta daca supravietuiesc dupa canicula asta care ma scoate din minti (unde oricum nu prea sunt stabila). Nici chef de scris nu mai am, nici in ziar, nici pe blog. Ma uit urat la toata lumea si astept mereu sa se termine si ziua de azi. Noroc ca acu stiu ce leac e eficient la mine in caz de depresie. Pacat ca ajung greu la el. 😀

mare e gradina……

Drumurile mele zilnice sunt destul de previzibile. Cel putin in timpul saptamanii, nu prea ma abat de la o anumita rutina (desi probabil nu mi-ar strica deloc sa fac asta). Asa ca….undeva pe la 8 dimineata sau chiar mai devreme (ca-s eu matinala ca un om nebun) o iau la pas si incep periplul prin mijloacele de transport in comun. De cand m-am mutat in Alexandru tre sa schimb vreo doua tramvaie ca sa ajung la redactie, intai 6 pana la gara si apoi 7 pana in Bucsinescu. Sau ma mai „aventurez” cu 6 pana la Targu Cucu si de acolo am mai multe variante pana la redactie. Acum ca e vara si au fugit studentii unde au vazut cu ochii si s-a golit campusul de ei au mai disparut si autobuzele. Oricum, rutina ramane. Ca sa fie treaba buna imi si infund urechile aproape in fiecare dimineata cu castile si le las sa-mi sparga timpanele. E incredibil cate prostii vorbesc oamenii prin tramvaie, fac cunostinta, se incuscresc, ii barfesc pe Moni si Iri (ce s-a mai intamplat cu astia doi idioti am aflat doar de prin tramvai ca eu-s varza la capitolul mondenitati), schimba retete culinare (n-am identificat inca nimic interesant din acest punct de vedere) si apoi se cearta ca la usa cortului. In ciuda aparentelor (aproape mereu incruntata, sarcastica sau in cel mai fericit caz ironica) eu-s destul de pasnica de felul meu. Tre sa ma calci pe nervi tare de tot ca sa ridic vocea. Din pacate se mai intampla si asta, da’ na….nimeni nu-i perfect 😀

Deci…ca in fiecare zi, am urcat si azi in tramvaiul ticsit de toate figurile si mirosurile din oras. Mama, n-aveai loc sa scapi un ac, nu alta. Mi-am blestemat zilele ca am iesit asa repede din casa. Si totusi….parea ca exista totusi o luminita la capatul tunelului. Si da, exista. Iupiiii!!!!!! Printre atatea babe si atatia mosnegi ramasese un scaun liber. Am rasuflat usurata si m-am lipit de el sa nu care cumva sa se trezeasca altul ca mine sa faca acelasi lucru. Mi-am lipit si nasul de geam si deja eram pregatita pentru jumatatea de ora pe care aveam sa o petrec acolo. In casti urla Prodigy. La un moment dat insa simt ca ma loveste careva usor cu un bat si ma intorc cu o figura fioroasa sa-i zic aluia eventual ceva de mama (desi nici asta nu prea fac de obicei, injuratul in gand mi se pare sfant lucru). Primul lucru pe care l-am observat la omul cu pricina a fost floarea de la palarie si evident bastonul/batul cu care mi-a atras atentia. Probabil urlase el la mine, da’ cine sa-l auda?! Dilema lui era ce dracu’ e chestia aia ciudata la care ascult eu muzica. Intreaba omu’ daca e mp3, ii zic eu ca e ipod (ma da tehnologia afara din casa, nu alta, vai de capul meu:))). Intreaba omul si cat costa (mult al naibii, noroc ca l-am primit ca eu n-as fi dat in veci atatia bani pe jucaria asta) si ce firma e, bla, bla-uri din astea. Cum din pacate sufar de prea mult bun simt, i-am raspuns frumos omului la mai tot ce-a intrebat. Cand a inceput insa sa se laude cu ce are el, respectiv un telefon Panasonic parca asamblat inaintea erei noastre deja am intins mana dupa casti. Si am inceput cu una. Bag casca in urechea dreapta, intorc capul spre geam din ce in ce mai des. Omu’ nimic… Ori nu vroia sa inteleaga, ori chiar nu-i pasa de brusca mea durere de cap. La un moment dat am zis ca nu merita totusi efortul, era clar ca-i lipsea omului o doaga macar, cand am vazut si ca-si poarta toata casa dupa el si, in ciuda vremii, era in niste slapi care abia ii tineau degetele….chiar m-am lamurit ca-mi pierd timpul. Bag si a doua casca in urechea stanga si ma lipesc definitiv de geam. Aparent am fost mai norocoasa decat ceilalti oameni din tramvai. Omu’ cu pricina…..nici una-nici doua, cand s-a vazut complet ignorat, a scos un fluier si s-a apucat de cantat. Degeaba aveam castile. Nici chiar Prodigy n-a facut fata acelui fluier. Si totul se intampla inainte de cafea :(((((( Am spus o rugaciune mica la urmatoarea statie cand omul a coborat tarand dupa el o gramada de catrafuse. „Ia sa coboram sa facem niste bani”. Nici nu vreau sa-mi imaginez in ce fel face el bani. Si acu ar fi cazul sa ma intorc la cafeaua aia de care ziceam si sa-mi mai plictisesc sefii la sedinta cu subiecte de prin zona crepusculara. Sper sa nu fie iar vineri ca un fel de luni!