fericiti cei care nu locuiesc in Cug….

Poveste din autobuzul 41 barat: „Credeam ca tramvaiul 6 e aglomerat. M-am inselat amarnic. M-a pus zgaiba sa merg in Cug ieri. Daca stiam ce ma asteapta, mai bine mai pierdeam niste ore pe la munca. Am luat-o usurel pe jos pana la hotel Europa, e putin de mers si oricum trebuia sa-mi tratez febra musculara cu ceva. Urcatul unui deal pare o solutie excelenta in astfel de cazuri. Era pe la ora 18, deci numai bine sa am timp sa fac tot ce-mi propusesem. Ajung in statie, pareau putini oameni pe acolo si hop ca se vede de dupa colt si un autobuz 41. Stai sa vezi ca-s norocoasa, ajung repede. Ciuciu noroc, trebuia sa stiu mai bine ca eu nu detin asa ceva. Autobuzul era atat de plin de ma asteptam sa inceapa sa crape. Au incercat cativa sa-si faca loc, s-a inghesuit, s-au strivit unii pe altii, tipete, urlete. Cativa au incaput pana la urma. Eu am renuntat, pur si simplu nu mai era loc sa inghesui o frunza acolo. Si acu, oi fi eu misto, da’ nici ca o frunza nu-s. M-am resemnat si am zis ca oricum autobuzele 41 trec repede deci n-am mult de asteptat. Evident, m-am inselat si de data asta. Au trecut vreo 20 de minute pana a venit altul. De data asta un 41 barat, care inteleg ca merge pana in Ciurea, deci un fel de autobuz si pentru navetisti. De data asta n-am avut alta solutie decat sa urc. Autobuzul parea si mai plin decat precedentul. Numa’ eu stiu cum am am stat acolo. Nu uitati, autobuz de navetisti, oameni plecati cu noaptea-n cap de acasa, oameni care au stat o zi intreaga la munca, nu in birouri, ci pe santiere, prin santuri, pe vidanje, alergand dupa catei comunitari. Deci mirosuri cate vrei in autobuzul ala. De fapt, numai mirosurile pe care nu le vrei erau acolo. Da’ na, asta e, bea Grigore aghiazma. Unde sa mai faci pretentii acu dupa atata asteptare?! Mi-am bagat nasul in maneca si am mers mai departe. Nici n-are rost sa explic in ce fel se ondula toata lumea de fiecare data cand autobuzul facea o curba. Si ca ghinionul sa fie complet, toate semafoarele pe la care am trecut, si-s multe tare de la Europa pana in Cug, pe toate le-am prins pe rosu. Si cand pornea soferul ala ziceai ca a luat-o din loc cu a treia direct. In fiecare statie era un chin cumplit sa lasi loc altora sa treaca si sa coboare. Zeci de oameni ramaneau pe dinafara la fiecare oprire. Iar tipete, iar urlete. „De-o ora astept autobuzul asta!!!!!”, zice un mos cu un baston cu care incerca sa-si faca loc in autobuz. Desi era clar ca pur si simplu nu are unde sa intre mosul s-a inversunat si nu s-a dat batut. Cred ca am stat zece minute intr-o statie pentru ca usa de la mijloc nu se mai inchidea din cauza mosului. Se tot dadea jos soferul sa vada ce se intampla dar nimeni n-a reusit sa-l convinga pe mos sa renunte la calatorie. Cand, intr-un final, am ajuns la destinatie, mi-am blestemat zilele ca m-am urcat in autobuzul ala. Desi era aproape de capatul orasului, autobuzul continua sa fie incredibil de plin. Sper ca nu s-a rupt pana a ajuns in Ciurea. Oricum, nu mai fac eu din astea. Las’ ca si mersul pe jos e sanatos si nedatator de nervi:)))” . S-a incheiat povestea care nu e o stire :)))

"se grabesc tinerii astia obositi"

Poveste din tramvaiul 6…..aventura fiecarei zile incepe cu tramvaiul 6. Nu-l mai iau acum de la capat, is cumva la a treia statie parca. Oricum, ajunge deja aproape plin in statia in care trebuie sa urc si eu. In contextul in care merg pana la capat de linie si intr-o zi neaglomerata dureaza macar jumatate de ora treaba asta, ideal e sa-mi gasesc un scaun pe care sa stau, altfel am sanse sa ma izbesc de toate geamurile la cate frane bruste se pun. Am facut asta si azi. Vine tramvaiul aproape plin, o multime de oameni si pe peron. Se nimereste sa se opreasca tramvaiul in dreptul meu, deci printr-o deschidere a usii am si fost inauntru. Ochesc un scaun si cum nu trebuie sa pierd vremea compostand bilete (pentru ca am abonament, nu fac blat, sa stie si „colegii” care mai ies la pescuit stiri de pe bloguri), ma indrept spre scaun si ma asez. O tanti la vreo 50 de ani, desi ea vrea sa pana mai tanara, vospita cu un rosu nebun pe par, mascata toate, de ziceai ca vine de la circ, se opreste brusc in spatele meu de am crezut ca vrea sa ma pipaie. E drept ca am si eu momentele mele in care nu se sparg oglinzile in fata mea, da’ totusi n-am nevoie sa ma pipaie babe ramolite. Foarte ofuscata madam, pufnea pe nari ca un taur in corida. „Of, am ramas in picioare. Se grabeste tineretul asta obosit”, zice ea. In ciuda gurii mele mari si spurcate cateodata, eu-s chiar o fiinta pasnica de felul meu. Drept urmare, incerc mereu sa evit scandalurile in care as putea fi prinsa la mijloc. De data asta m-am stapanit cu greu sa n-o spurc pe baba ramasa fara loc. Aveam castile in urechi deci m-am facut ca ploua si mi-am vazut de treaba mea. Da’ pe cuvant ca-mi venea s-o pocnesc. Da’ tanti, tineretul asta e obosit! E obosit ca munceste de dimineata pana seara si dupa aia mai munceste un pic. E obosit pentru ca trebuie sa suporte zilnic mofturi si figuri de la altii care s-au nascut in apartamente cat un bloc. E obosit ca nu mai reuseste sa vada la orizont ceva bun. E obosit ca trebuie sa tot lase loc altora. E obosit pentru ca mosnegi rablagiti si baba tampite considera ca li se cuvine orice si tineretul e ala care trebuie sa le faca pe plac. E obosit tineretul asta pentru ca toti vor ceva de la el dar nimeni nu-l respecta. Da, e obosit. Ai vreo problema cu asta?????? Nu vreau sa fiu inteleasa gresit. N-am decat respect pentru oamenii care au muncit o viata si care, ajungand la o varsta respectabila, au nevoie sa ia loc pe scaun in tramvai. Pentru aia ma ridic si cu tot dragul le las scaunul meu. Da’ n-am nici cea mai mica intentie sa ma ridic de pe scaun pentru o gura sparta care n-are nici cel mai mic respect pentru cei din jur. Frate, vrei respect???? Excelent, atunci ofera-l la randul tau. Ca al naibii mai vreti toti cate ceva, da’ n-ar da nimeni inapoi. E luni, deci mai bine ma calmez, nu de alta da’ mi-e ca intepenesc asa pentru tot restul saptamanii, ceea ce nu e de dorit. Hai sa fie bune toate!

pingu…..

animalutele dragi mie…

aventurile unui chirias sau de ce am eu nevoie sa castig la loto…..

Se da urmatoarea poveste, a nu fi considerata stire de catre cei care nu au cu ce sa-si umple site-urile. Orice asemanare cu personaje sau intamplari reale este pur intamplatoare. 😀

„Am plecat de acasa pe la 14 ani la liceu, apoi la facultate, master si plantatie. Avand in vedere ca parintii mei nu-s bancheri, am tot stat prin caminele de liceu sau facultate de fiecare data cand s-a putut. In ultimul an de liceu am stat cu o prietena in apartamentul ei, aparent ca sa invat pentru bacalaureat. :))) Facultatea mi-am mancat-o tot in camine studentesti. Cred ca am bifat toate campusurile din Iasi. Primul an de master l-am impartit. In timpul saptamanii stateam in Targu Frumos unde eram profesoara, iar in week-end veneam in camin ia Iasi pe capul sora’mii,  ca eu nu mai prinsesem repartitie. Al doilea an de master l-am pierdut cu naveta zilnica la Targu Frumos. Am mai stat apoi vreo trei luni pe capul unei prietene si dupa aia a inceput aventura chiriilor. Cei cativa ani petrecuti in apartamentul de langa Billa parca sunt deja din alta viata, prea putin vreau sa-mi amintesc din ce s-a intamplat acolo. Au urmat doi ani langa cealalta Billa. Au trecut relativ fara incidente, exceptie facand aventurile cu gandacii care pur si simplu nu vroiau sa moara sau vecinul de jos care era obsedat de faptul ca rufele noastre ii murdaresc geamul cu apa. La cat de jegoase erau cred si eu ca apa facea nota discordanta. Plecarea de acolo a fost cu surle si trambite, proprietara, ca orice proprietara, incercand prin toate mijloacele sa-si mai traga niste bani. A reusit, ca noi suferim de bun simt si incercam sa evitam scandalurile.
Al treilea loc in care am stat cu chirie e de departe cea mai „fabuloasa” experienta de pana acum. S-a nimerit sa trebuiasca sa ne mutam cand a fost iarna mai crancena. Iti ingheta si sangele in jugulara si-ti cadeau dintii de frig, asa ger era. Da’ na, daca trebe, trebe. Noul apartament parea grozav, o gramada de spatiu, pretul rezonabil, proprietara zicea ca ma cunoaste, ca na, lucrez la ziar, treaba parea excelenta. Am dat banul si am carat ca prostii o zi intreaga bagaje. E incredibil cat de multe aduni in cativa ani. Prima data cand m-am mutat imi incapeau bagajele intr-un portbagaj. Acum s-au facut nush cate drumuri cu o Dacie papuc. Sa zicem ca se explica prin faptul ca suntem doua, da’ tot erau groaznic de multe bagaje. Am sarbatorit mutarea asa cum se cuvine, respectiv cu visinata gasita cu greu prin noianul de genti si saci. Treaba parea ca in sfarsit merge bine, dupa o perioada nu chiar grozava care parea sa nu se mai termine. Nu cred ca au trecut doua zile pana au inceput sa apara problemele. Ciuciu apa calda, centrala n-avea presiune, proprietara n-avea timp sa repare, apa curgea cu picatura, era o aventura sa faci un dush normal. M-am spalat la lighean ca pe vremea cand eram copil la tara, de data asta intr-un apartament pentru care dadeam 200 de euro pe luna. Dupa lupte seculare, dureri de cap, tipete de-o parte si de alta, au venit instalatori. Ne-am ales cu picaturi de apa calda, cica presiunea nu putea fi reglata decat de la un robinet ingropat in fata blocului. Exact acolo unde zapada depusa avea „doar” vreo 2 metri.
Ne-am resemnat si cu asta in speranta ca se va topi zapada si se va regla si robinetul. Aventurile noastre erau abia la inceput totusi. N-a trecut mult si am inceput sa gasim in usa scrisori de la executori judecatoresti care ne anuntau ca de fapt apartamentul era scos la licitatie din cauza unor datorii enorme pe care le avea proprietara. Am inceput sa ne uitam atunci peste tot si am descoperit ca datoriile erau de ordinul sutelor de milioane chiar, la gaz, la curent, la intretinere, la banca, peste tot pe unde se poate. Am inteles atunci de ce proprietara nu vroia sa platim noi cheltuielile ci prefera sa-i dam ei banii. Oricum nu platea nimic. Cred ca ala a fost momentul in care ne-am hotarat ca mutarea acolo fusese o decizie proasta si ca trebuie sa o luam iar din loc. Nu inainte totusi de a se mai strica diverse chestii. Vecinul de jos ne-a oprit apa in baie pentru ca aparent avea inundatie din cauza noastra. Am trecut iar la spalatul la lighean. Timp de o saptamana nici apa la buda nu am avut. Ca-n filmele cu prosti, caram apa cu ligheanul si ma spalam pe dinti in chiuveta de la bucatarie. Dupa vreo doua saptamani dechin am gasit alt apartament si am plecat, ramanand ca proprietara sa ne inapoieze o parte din garantie, restul fiind pentru plata cheltuielilor pe care le facuseram noi cat am stat acolo. Alta aventura si acolo. Ne-am tiganit si ne-am invartit in jurul cozii pentru banii aia de-mi venea sa-mi iau campii. Cand vedeam ca suna sor’mea deja stiam ca iar sunase proprietara si mai vroia ceva. Mai bine as fi mancat un scaiete decat sa raspund la telefon. Sor’mea e mult mai rezistenta decat mine la chestii din astea, clar. Eu i-as fi lasat aleia banii numai sa n-o mai aud vreodata. Mi-e asa o groaza de scandaluri din astea incat prefer sa pierd bani decat sa fiu in mijlocul unei altercatii, fie ea doar verbala. Sor’mea nu s-a lasat insa si bine a facut. Dupa lupte seculare ne-am intalnit cu proprietara sa ne dea banii. Evident ca socoteala noastra nu s-a potrivit cu a ei. A facut ce-a facut si si-a tras si ea niste bani din buzunarul nostru si asa flendurit, vai de mama lui. Da’ de-o nesimtire cum rar mi-a fost dat sa vad. Era cu o individa in masina care incepuse sa urle ca isterica ca nici nu tre sa ne dea bani, ca noi am incurcat-o timp de doua luni si am pus-o pe drumuri. Nici nu stiam daca sa rad sau s-o pocnesc pe vaca. „Da’ cine sunteti si de ce va bagati unde nu va e locul?”, zic eu. „Ma bag ca vreau eu. Stii cine-i ea?”, imi zice individa aratand spre proprietara. Iaca na, cine esti?! N-am fost curioasa sa aflu cine anume e, vreun pui de presedinte al tarii probabil, un procuror la DNA sau mai stiu eu ce. Oricum, bani sa ai, ca-n rest nici nu-ti trebuie neuroni. Banii iti dau capacitatea de a fi marlan si de a te purta jegos cu cei din jur. Cum sor’mea deja vedea negru in fata ochilor, am decis de comun acord ca-i mai bine sa luam banii si sa plecam, la noi in familie tiganeala in mijlocul strazii nu se practica. Abia atunci cred ca am respirat cu adevarat pentru prima data anul asta. Exceptional de prost inceput de an am avut, asta-i clar, pe toate planurile. Varza pe toata linia!!!
Acum stam in alt apartament, suntem mai multi, dar nu-i problema, macar pare mai vie locuinta. Oricum, ne intersectam atat de rar incat e si greu sa spun ca mai stau cu cineva. Din pacate, aici ne-au mancat deja de partea dorsala vecinii, care i-au spus proprietarei ca avem catel. Femeia a venit cu o falca-n cer si una-n pamant iar Shiva a fost nevoita sa plece. Ar fi plecat ea oricum, dar parca nu asa devreme. Desi arata ca ditamai animalul, inca e puiut, nici macar jumatate de an n-are. Pe de alta parte, sunt sigura ca o sa-i placa la Prajeni. Mai are trei catei acolo, o pisica cu care se va bate zilnic si o gramada de gaini dupa care sa alerge innebunita toata ziua. Nu mai zic de copacii pe care poate sa-i roada pana la radacina. O sa-mi fie insa tare dor de puslamaua rozatoare. Din pacate, pana n-am casa mea, tre sa suport mofturile proprietarului, oricare ar fi ele. Drept urmare, chiar cred ca trebuie sa castig la loto. Mi-am luat si bilet chiar, sa nu zica cineva ca astept sa-mi cada mura-n gura. In casa mea fac ce vreau, tin si-un porc pe post de pet daca asa am eu chef, na. Deci, tanti de la loterie, te rog sa-mi dai mie premiul de data asta! Am de cumparat o casa. Si un motor, ca am facut o promisiune si eu ma tin de promisiuni.”
 Prima parte a povestii se termina aici. Va continua…..

visand la motor……

gata cu amanarile!

Tot timpul aman cate ceva. De obicei aman lucrurile care-mi fac placere, lucrurile care m-ar relaxa. Intotdeauna  se gasesc motive/scuze. Ba n-am bani (in majoritatea cazurilor), ba n-am timp, ba am prea multa treaba, sunt prea obosita sau mai stiu eu ce alte tampenii se mai intampla. Ma agit ca o muiere isterica pentru orice rahaturi, imi crapa capul de nervi incercand sa evit scandaluri, tipete si urlete. Ajung seara acasa rupta de oboseala si cu chef de absolut nimic. Imi vine numai sa stau si sa ma uit in tavan ca vaca la poarta noua. Da’ m-am saturat de chestiile astea. Aproape ca nu mai tin minte cand a fost ultima data cand m-am distrat, cand am ras fara sa fie vorba de vreun rictus de fapt. Munca si somn. Cam la asta s-a redus existenta mea in ultimul timp. Adorm ca gaina pe la 10 seara si dupa aia ma trezesc ca un gugustiuc pe la 5-6 dimineata. Evident, ma enervez ca ma trezesc asa devreme. Asa ca, cred ca e cazul sa schimb ceva. Vad ca asteptarea asta, fie ca astept sa am bani, sa am timp sau astept pe cineva, nu-i buna de nimic. Ce tot atatea planuri si griji?! Ajungi sa nu-ti mai faci nush ce mofturi pentru ca planifici salariul cu o luna inainte, ba ai ceva de platit, ba iar a venit chiria, ba nu-ti vine sa cheltuiesti nimic ca daca doamne fereste se intampla vreo urgenta….Apoi eu una bani suficienti nu cred ca am avut vreodata. Sincera sa fiu, nici nu cred ca o sa castig la loto in perioada urmatoare. Cred ca am sa pun toate grijile si facturile in cui si la urmatorii bani, ca acu fireste ca n-am :)), o sa fac si eu ceva care sa ma faca sa ma simt bine. Nu m-am hotarat inca ce. Poate imi cumpar ceva, poate ii beau sau poate imi iau bilet de tren. Oi vedea. Da’ macar pentru jumatate de zi vreau sa nu mai am nicio grija, sa nu ma mai gandesc la probleme, facturi, munca sau alte din astea. Juma de zi vreau sa fiu alintata. Cum, cand si in ce fel ramane de stabilit. Da’ tot fac asta!

dor de acasa…

A trecut martie, a trecut si 1 aprilie. Cred ca de-acu e momentul sa mai mearga si bine pe ici, pe colo. Pe la inceputul lui martie speram ca anul asta va fi mai bine decat in alti ani. M-am cam inselat, a fost mai rau. Dar….am supravietuit si de data asta. Incep sa cred ca-s un fel de pisica,cu vreo noua vieti. Probabil cateva s-au mai pierdut pe drum totusi :))) Treaba-i buna totusi, ce-a fost mai rau a trecut, iaca vine si primavara. Si cel mai important e ca vine Pastele. Nici daca locuiam in Honolulu nu ajungeam asa de rar acasa. Pentru ca „acasa” nu poate fi decat la ai mei, la Prajeni. Si cum se pare ca acolo ajung numai de Craciun si de Paste, iaca numar zilele pana ma duc acasa. Mai sunt vreo 12 zile acum. E fabulos la mine acasa, mai ales primavara. In fata casei inteleg ca sunt deja flori, iar pe langa casa tre sa fi infrunzit copacii si iarba de pe sub ei. Daca mai pun la socoteala pisica si cateii, mancarea mamei si gratarul cu vin rosu al lui tata….imi vine s-o iau pe jos pana acasa. Si de sarbatori e si alta atmosfera. Na, e din aia de sarbatoare. Parca toate-s mai bune acasa. Si parca doar acolo am linistea aia de care mi-e asa de dor. Hmm, mai vrea cineva la mine acasa? 😀

ps…oare tre sa ma apuc sa caut de-acu stire prin presa ieseana ca mi s-a facut mie dor de casa?!