birocratia si proiectul meu de suflet

Nu stiu cata influenta are munca unui reporter asupra celor din jur. Imi place sa cred ca nu muncim degeaba, ca oamenii pot beneficia de informatiile pe care presa le ofera, ca ajutam atunci cand altii au nevoie. In ultimii cinci ani si jumatate am scris mult despre si pentru altii si-mi place meseria asta foarte mult, desi imi cam mananca sufletul cateodata. Dintre toate lucrurile pe care le-am facut de cand sunt reporter cel mai aproape de sufletul meu e campania prin care am strans bani pentru construirea de la zero a unui teren de sport pentru copiii din centrele de plasament din Iasi. Sunt multi copii care ar beneficia de el si sunt mandra ca am participat la asta. Birocratia insa ne omoara, cate putin in fiecare zi. Campania a fost in decembrie cand in doua saptamani am strans banii de care era nevoie. De atunci si pana acum ne luptam cu birocratia. mii si milioane de comitete si comitii, aprobari peste aprobari, semnaturi si hartogaraie de aici pana in China. Mii si milioane de dureri de cap. Incetisor insa ne apropiem de momentul in care bagam primul harlet in pamant, sper sa nu imbatranesc pana atunci. Vreau doar ca cei care au contribuit, fie si doar moral, sa stie ca proiectul merge mai departe, ca nu l-am abandonat si ca pana la urma terenul de sport va exista, chiar daca mai tarziu decat am prevazut eu. Urasc birocratia asta care are darul de a ucide orice entuziasm. Stadionul copiilor ramane insa proiectul meu de suflet si nu ma las pana nu-l vad in realitate. Pana atunci insa luptam in continuare pe frontul hartogaraiei. Sa ne fie cu spor!

Reclame

trenuiala…..

Update 2: e cam 9 jumate si Teo are vreo patru ore de cand freaca menta pe baterie. Nu cred ca mai rezista mult asa ca voi fi nevoita sa-mi lipesc nasul de jumatatea de geam pe care o am la dispozitie. Bine ca am casti in urechi, urla muzica suficient de tare incat sa nu aud cocalarii. Mi-e teama insa ca voi ajunge la Bucuresti fara degete la picioare. Aerul conditionat dupa care atata am plans anul trecut acum e din belsug si cred ca-s deja niste grade cu minus pe la picioarele mele. Simt cum se formeaza zapada pe unghiile mele. Noroc ca-s scurte tare.

Update 1: mi-am facut totusi curaj si m-am dus la baie. Na, cat de rezistent poate fi un om?! Am rugat un domn tare dragut sa supravegheze lucrurile mele si am traversat tot compartimentul numai sa nu fie nevoie sa trec printre cocalarii care erau intinsi si pe culoar, nu doar pe mai multe scaune. Am zis ca las ca rezolv treaba repede si ma intorc pana sa ma depisteze ei. Surpriza si mai neplacuta la baie insa: desi avem doar vreo doua ore de cand am plecat din Iasi, mizeria e infernala. In momente din astea regret ca nu-s barbat. Treaba asta cu buda e mult mai simpla la ei. Astfel ca am fst nevoita sa ma descurc cu o mana pe usa, ca na, nu se putea incuia si in tren chiar nu mai bate nimeni la usa (nu ca daca ar ciocani careva chiar s-ar si auzi), in timp ce incercam din rasputeri sa nu respir. Totusi, ar fi cam penibil sa dau ortul popii intr-o buda infecta in acceleratul Iasi-Bucuresti. Daca ma mai lasa bateria, mai revin. Spre surprinderea mea, am identificat o priza amplasata pe scaunul din fata mea. Nu m-a surprins insa faptul ca nu functioneaza. N-are rost sa mai povestesc ca a fost nevoie de intreaga mea forta (nu prea multa din pacate) sa bag cablul in priza si apoi sa-l scot. Mai aveam putin si-mi propteam picioarele in scaun numai sa scot cablul ala nenorocit. Sa-si bage prizele alea exact undeva!!!!!

Nu-mi placea Bucurestiul. Mi se parea prea mare, prea zgomotos, prea aglomerat. Ma incruntam din momentul in care ajungeam in Gara de Nord. Mi se parea ca toti se izbesc in mine, ca toti se uita urat. ”Ia uite, au venit provincialii in capitala”. Am trecut de chestia asta. Aproape a ajuns sa-mi placa Bucurestiul, iar posibilitatea de a ajunge aici cu caracter permanent nu mi se mai pare atat de groaznica sau nerealista. Pana la urma, nici in cazul Iasiului nu a fost dragoste la prima vedere. Atunci a fost un pic mai diferit, e adevarat. Nu s-a pus prea mult problema sa aleg eu sa stau in Iasi. Am venit la facultate si ramanerea aici a parut la acel moment un lucru firesc. E o chestie stiuta deja de cei care ma cunosc ca nu prea actionez eu pe baza impulsurilor de moment, doar sa fie ceva extraordinar, iar butonul de ”analiza minutioasa” cu care sunt inzestrata sa fie temporar inaccesibil. Eu am nevoie sa fac liste de pro si contra, sa impart firul in 16, sa ma sfatuiesc cu mine si cu altii cam de o mie de ori. Nu-i vorba ca-s nehotarata, ci mai degraba ca prefer sa aleg din start solutia cea mai buna, sa nu ma trezesc cu regrete si smulgeri de par de pe cap apoi. De-o bucata de vreme m-am apucat de o lista pro si contra in ceea ce priveste Bucurestiul. Nu stiu ce-o sa fac cu ea, dar imi place sa cred ca va fi totusi folosita. Pana una-alta, m-am intors in trenul Iasi-Bucuresti. Intre noi fie vorba, la cat de des am mers cu el in ultimii doi ani mai bine imi faceam un abonament. Ieseam mai ieftin:))) Trenul asta e numai bun pentru un reportaj, pentru cine are penita sa-l scrie. Traverseaza macar jumatate de tara, pe o distanta de 406 kilometri, dupa cum zice minunatul bilet pe care-l am in buzunar, si contine oameni de tot felul. E sambata, deci nu circula decat acceleratul. Accelerat ma duce cu gandul la ceva rapid, la ceva care are viteza, care trepideaza. Ei, ciuciu asa ceva. Trenul a plecat din Iasi la 5.53 (nu ma intrebati la ce ora m-am trezit ca incep sa plang daca-mi aduc aminte) si teoretic ar trebui sa ajunga in Bucuresti la ora 13.05. Din experienta, stiu clar ca ora asta nu va fi respectata. Si asta nu pentru ca trenul se va incapatana sa ajunga mai devreme. Nope, asta nu se intampla niciodata.
In fata mea, pe doua scaune stau doi soti (cred). N-am apucat sa-i vad prea bine, de fapt dupa ce le-am dat buna dimineata pe la ora 5 si un pic, nu i-am mai vazut deloc, deh, scaunele au spatar inalt si eu-s cam scurta de felul meu. Dar i-am mai auzit. De la subiecte care tin de campania electorala abia incheiata (in sfarsit!!!!) pana la investitii proaste din judetul Iasi, cei doi purtau o discutie pertinenta si cu argumente. Asa am aflat si eu ca exista o buda intr-o gara, construita cu mii de euro, care sta inchisa si cu un gardian pe langa ea. Probabil sa n-o strice careva, bunatate de investitie. Numai asa reusim sa pastram ce avem, daca nu folosim. Le lasam sa se strice singure ca apoi sa dam vina pe timp. N-am mai reusit sa-i aud (si da, stiu, nu-i frumos sa tragi cu urechea la ce discuta oamenii, dar na, la mine e defect profesional:D) din momentul in care au inceput sa urce cocalari in tren. La Vaslui mai exact. O gasca de tarani (si cand zic tarani nu ma refer absolut deloc la oamenii din rural) vociferand de-i aude o tara intreaga. ”Ce conteaza ce loc am pe bilet? Eu trebuie sa gasesc o gagica. Doar nu scrie pe buletin ca-s insurat. Nici verigheta n-am”, zice unul dintre ei cu o voce parca abia iesita di crasma. Cum pe langa mine eram cam multe locuri libere, m-am facut mica-mica in scaun si am sperat ca nu voi fi vazuta. Din fericire s-au oprit undeva in spatele meu, din nefericire nu suficient de departe incat sa nu-i aud. tati sa vedeti ce dilema o sa am eu cand o sa vreau sa merg la baie. Deja imi pare rau ca am baut trei cafele. Mai are rost sa spun ca n-au nici cel mai mic respect pentru restul oamenilor din compartiment?! De la injuraturi ca la usa cortului pana la promisiuni de bataie daca iese primar cine nu trebuie, deja stiu cam tot ce se intanmpla pe la ei prin sat. S-a ajuns fireste sii la intrebarea zilei: eu cu cine votez? Spre disperarea noastra cei doi indivizi voteaza candidati diferiti. De aici o mare dezbatere cu injuraturi, bagari si scoateri pe post de argumente electorale. Ei, dar nu mai am decat vreo 5 ore pana la Bucuresti. Mai ca sper sa-si fi adus ceva de baut, poate se imbata si mai tare si adorm amandoi. Voi reveni cu amanunte…..