O moldoveancă la București

Încurcate sunt căile patriei și toți ochii din cap îți ies în încercarea de a le parcurge. Un adevărat tur de forță am făcut în ultima perioadă din punctul ăsta de vedere. Am și uitat câte drumuri am parcurs în ultimele săptămâni, câte tone de bagaje am cărat și câți nervi mi-am făcut. Dar tot răul spre bine. La capătul străzii sunt convinsă că mă așteaptă o haită întreagă de maidanezi de soi, toți cu niște covrigi vanilați în cozi. Că, deh, speranța moare ultima. Oricum, ceva trebuie să fac. Fie îmi iau permis și mașină, fie îmi iau posesor de permis și mașină :)). Ajunsesem aproape să iubesc trenurile. Mă duceau mereu doar spre lucruri bune și oameni dragi, deci merita efortul de a sta chircită pe scaun șapte-opt ore. Așa-zisa călătorie de ieri a pus însă capac răbdării mele, care și așa e extrem de puțină. Cum vorbisem cu un prieten să mă aștepte, am luat mai multe bagaje cu mine (încă nu reușesc să-mi dau seama cum am adunat atâtea lucruri și aparent am nevoie de toate, că nu m-am îndurat să arunc prea multe).
Primul hop a fost la urcarea în tren. Hai că eram trei oameni, ne-am descurcat cumva. Mai greu a fost la aranjatul genților, abia asta a fost proba de foc. În fine, două sus, vreo trei jos, până la urmă se cheamă că au încăput. Bine, nu prea am mai încăput eu, dar asta-i deja altă treabă. Doamna care avea loc în fața mea deja se uita dezaprobator la mine și, deși dădeam frumos din gene la ea, numai să se simtă să-și mute puțin geanta ca să mai încapă una de-a mea, nimic n-a avut efect. Se dovedește aici lucrul pe care îl bănuiam de foarte mult timp și anume că n-am succes la femei. Bine, nu prea am nici la bărbați, însă nu-i cazul să disper. Lucrurile bune se întâmplă celor care așteaptă, nu așa era vorba aia?! Evident, răbdarea nu se numără printre nenumăratele mele calități, dar deja deviez de la subiect. Asta în cazul în care logoreea mea avea totuși un subiect. Aaa, deci bagaje și tren. Haos total a fost. Atât de mult m-am rugat să nu se mai urce nimeni în tren, încât s-a umplut în timp record. Na, să-mi fie învățătura de minte să mă mai rog de-acu. În fața mea, doamna de care am făcut deja vorbire, care până la urmă s-a dovedit a fi pașnică și care a suportat cu stoicism lipsa spațiului cauzată de bagajele mele. I-am zis femeii că mă mut și deja a apucat-o mila. ”Ați terminat acum școala?”, mă întreabă ea. Ehee, aș vrea eu să mai fiu la vârsta aia. Sau nu. Depinde. Cred că totuși aș mai schimba una-alta.
 Să revin. Lângă doamna cu pricina a urcat tot din Iași o tanti cu accent de ”care este” și ”decât” care a vorbit (a se citi urlat) la telefon tot drumul. Îmi vine să omor companiile de telefonie pentru ofertele de milioane de minute pe care le au. Cu riscul de a se supăra bucureștenii pe mine chiar din prima zi, sunt clar alergică la lipsa acordului între subiect și predicat. Asta e, nu-s perfectă. Dar nici nu mă apuc să corectez pe careva, că am toate șansele să iau bătaie. Simțul meu critic exagerat de dezvoltat mai are efectul ăsta. Să mă întorc la tren totuși. Lângă mine, un puștan probabil la liceu. Inamicul numărul 1 al apei calde și al săpunului. La vârsta asta n-ar trebui să fii excesiv de atent cu igiena personală, că, na, tre să pui mâna pe gagici?! Sau acum puștoaicele sunt sensibile doar la mirosuri de la care le cade părul din nas?! În fine, copchilul a fost o tortură pentru mine. N-a ajutat la nimic nici nasul lipit de geam.
Pe scaunele din stânga se așezase un cuplu de bătrânei. Nu le-a tăcut gura tot drumul. Nici ei nu știau să vorbească în șoaptă. Așa am aflat cam tot despre viața lor. Evident, Dorel habar n-are să facă o ciorbă bună. Dacă ar fi știut secretul borșului moldovenesc, n-ar fi umplut oala cu carne, încât să nu mai rămână loc pentru zeamă. Frate,  învață să faci ciorba bună, că altfel mă omoară ăștia doi în tren cu indicațiile lor! Tanti pare să  știe cum se face o ciorbă cumsecade, însă nu prea știe cum e cu mâncarea în tren. Mă izbește la un moment dat un damf de brânză sărată, mai că aveam impresia că au scos o oaie din geantă. Combinația cu piftelele din carne de cine știe ce animal mirositor m-a terminat atât fizic, cât și psihic. Atunci am zis că mor. Mai aveam puțin și-mi făceam testamentul. Noroc că nu prea am proprietăți de lăsat, mai degrabă mă gândeam că o să se bată lumea pe vestitul iPad, că tot e aproape virgin. Se aglomerase atât de mult compartimentul ăla imens încât simțeai absolut tot. N-aveai cum să eviți mirosurile. Se împleteau toate într-un buchet parcă rupt din Baudelaire. Simțeai cum începi să amețești ușor până aproape să-ți pierzi uzul rațiunii. Încercam să-mi țin respirația până în punctul în care părea că-mi aud neuronii plesnind din cauza lipsei de oxigen. Într-un final am devenit imună. Și n-am mai simțit nimic. Când am pășit pe trotuarul Gării de Nord mai că-mi venea să-l pup și să urlu ”pământ!!!!!!!!!!!!!!!!!” ca un naufragiat care a stat 20 de ani pe o insulă pustie. 
Haotic început de an. S-au schimbat lucrurile de la o zi la alta, mai că n-am avut timp să mă gândesc prea bine ce și cum trebuie să fac sau ce și cum vreau să fac. Poate pentru prima dată în viața mea m-am lăsat dusă de val cu totul. Cine mă cunoaște știe că nu prea fac eu din astea. Trebuie să analizez mereu orice, să mă gândesc de o mie de ori înainte de a face ceva, nu neapărat pentru că-s nehotărâtă, cât pentru că dacă tot fac o chestie, vreau s-o fac bine, să n-am regrete apoi. Se pare însă că totuși toate drumurile duc spre București. Cel puțin deocamdată. Am promis că mă întorc pe blog când o să am de zis ceva de bine. Na, mi-am mutat sediul central de la Iași la București. Măcar pentru unii e de bine asta, eventual pentru cei din Iași care așa reușesc să scape de mine, hi, hi. Bine măcar că am reușit să mă mut, că deja simțeam că încep să mă transform într-un tren.
Reclame