pentru ca merge trenul….

E duminica iar si eu trenuiesc. Din nou. Parca nici n-am mai coborat din tren de ani de zile. Bune trenurile astea. Te duc peste tot. Sau aproape. De data asta fac traseul Predeal-Iasi cu trenul care a plecat din Brasov. Acu poate nu ma pricep eu la geografie (n-ar fi exclus), dar nu inteleg de ce trenul trece si prin Ploiesti. Avantaj: de data asta nu-s singura, macar pana la Focsani. Dezavantaje sunt mai multe si cine are de gand sa-mi spuna ca iar ma plang ar fi bine sa-si inghita cuvintele, ca de-acu incep sa dau si ignore. Deci sa revin la dezavantaje. Unul e ca-s in tren si nu intr-un avion care sa fi facut drumul asta in juma de ora. Da, stiu, is pretentioasa. Sa zicem ca renunt la asta. Scaunele astea is inghesuite rau de tot, n-ai loc nici sa-ti intinzi degetele de la picioare. Na, pana acu nu-i nimic obisnuit. Au fost munti o perioada si am stat cu ochii holbati in geam. Frumos tare pe la munte, pacat ca l-am vazut doar din camera de hotel. N-am priza in tren, deci la un moment dat o sa crape si asta micu” si chiar o sa raman a nimanui. Si da, imi dau seama ca scriu haotic. O fi de la oboseala. Sau de la prea multe pahare de vin baute aseara. Din cate am vazut, ma apuca logoreea cand bag grade in mine. Am plictisit multa lume aseara. Totusi n-a fugit nimeni de la masa, deci poate n-o fi fost chiar asa tragic. Tot sunt obosita. Prea vreau sa le fac pe toate in acelasi timp. Si parca totusi vreau sa fac prea multe. Si as prefera sa nu le fac prost. M-am grabit cu o treaba si acu imi pare rau. A iesit o varza si chinul va fi si mai mare s-o repar. Oi face-o si pe asta. Trebuie sa scriu, insa abia mi se misca degetele pe taste. Plecarile la cursuri nu se cheama pauze sau concedii. Chiar nu-s. Cred ca am inceput deja sa visez la concediu. Noaptea adica. Ziua faceam asta de ceva timp. As zice ca doua saptamani nu vreau sa mai aud telefoane, internet, stiri, dar ma abtin. Stiu ca-s dependenta si nu vad rostul unui tratament. Am totusi nevoie sa nu-mi mai sune telefonul. Si am nevoie sa stau pe nisip unde sa ma izbeasca niste valuri. Chit ca as fi in stare sa ma inec si la mal. Poate ma salveaza totusi careva. Mai am vreo 7 ore de mers cu trenul. Abia au trecut vreo doua. Vai de curu” meu. N-am chef sa recitesc postarea. Daca oi fi mancat litere inseamna ca am sarit peste pranz. Si lene, si sila.
Reclame

eu vara nu respir…..

<!–[if !mso]>st1\:*{behavior:url(#ieooui) } <![endif]–>

E drept ca eu-s mai ciudata decat altii, recunosc asta si nu manifest niciun regret in acest sens. Cui nu-i convine, sa-si vada de treaba lui. Da’ mie imi place aerul. De preferat ala curat. Asta’iarna, cand faceam teren ore intregi la -25 de grade Celsius, ma rugam sa vina vara si sa fie cald. Injuram in gand de fiecare data cand se deschidea usa tramvaiului si mai intra cate o rafala de viscol. Pana ajungeam la redactie deja aratam ca un eschimos. Si a venit si vara. Teoretic ar trebui sa fiu extaziata. Si intr-o anumita masura chiar sunt, mai ales cand ma gandesc ca inca nu mi-am halit concediul :D. Depresia se instaleaza la mine mai pe dupa-amiaza de obicei. Dimineata sunt aproape vesela, iaca am mai prins inca o zi, de obicei cu o tona de chestii de facut, nu-i nimic, ma descurc eu cumva. Toata veselia si entuziasmul mor in chinuri groaznice cand ajung in statia de tramvai.  E in mijlocul intersectiei, ma bate soarele in cap din absolut toate partile, e imposibil sa ma ascund undeva. Imi vine sa plang, da’ sunt complet uscata, nici lacrimi nu mai am de unde sa scot. Sunt dimineti cand incerc sa pacalesc destinul si plec cu jumatate de ora mai devreme de acasa. Nu merge insa. In statie deja sunt macar 50 de persoane, toate cu varste peste 130 de ani. Sa nu se inteleaga gresit, n-am nimic cu pensionarii. Sau na, cu o parte din ei. Poate, daca am noroc, o sa ajung si eu candva pensionara. Desi, daca mai stau mult in presa, ma indoiesc sincer ca se va intampla asa ceva. Da’ totusi, poate n-ar fi rau sa se puna niste mijloace de transport doar pentru ei.
 Intre 7.30 si 8.30 dimineata toate tramvaiele din Iasi sunt pline cu pensionari. Problema e alta insa. Bine, nici nu mai tin cont de faptul ca nu mai apuci sa stai pe scaun din cauza lor. Doamne fereste sa incerci sa te asezi si unul sa fie in picioare! Ai toate sansele sa fii scris pe toaca. Oricum, cat e canicula asta nenorocita, locul meu preferat e oricum in picioare. Da’ nu orice loc. Majoritatea tramvaielor au niste trape in tavan, sunt convinsa ca au niste denumiri speciale de care eu habar n-am. Ei, sub trapele alea e numa’ bine de stat, e singurul loc in care exista aer in tot tramvaiul. Daca sunt norocoasa, ajung in locul ala si pot sa spun ca incep ziua foarte bine. Nu prea sunt norocoasa eu de felul meu, dupa cum am mai zis si cu alte ocazii. Azi am stat cam zece minute in statie pana a venit tramvaiul 6. Zece minute inainte de a-mi bea cafeaua, zece minute de stat in soare, nici revista presei sau a feisbucului n-o facusem. Vine tramvaiul, in sfarsit. Cantitatea de pensionari parea rezonabila, adica aveam asigurat locul in picioare. Nu-i nimic, supravietuiesc eu cumva. Cateodata fac chiar si mai putin de jumatate de ora pana in Targu Cucului. Noi sa fim sanatosi. Intru in tramvai insa si…TRAGEDIE. Absolut toate geamurile erau inchise, trapele din tavan la fel. Tramvaiul plin de oameni, toti respirand acelasi aer iar si iar. Era o putoare de mi-a intors stomacul pe dos. Tineti cont ca umblu toate ziua prin spitale, prin urgente unde-s boschetari si alte natii, am stomacul rezistent la mirosuri din astea de-ti muta nasul. Ma uitam interzisa la oamenii din tramvai. Nimeni nu parea deranjat de miros sau de sauna de acolo. Ziceai ca-s la ei acasa. Toate buna si frumoase. M-am apucat de deschis geamuri si pun pariu ca macar cateva babe m-au injurat printre dinti. Ca na, le trage curentul la sale. Stati acasa daca aveti probleme de la aerul curat!!! M-am mai linistit cand am vazut doua-trei geamuri deschise. Da’ marea mea problema era cu trapele din tavan. Cine ma cunoaste stie ca nu prea m-as incadra ca inaltime sa prezint moda la Paris. Bine, nu prea m-as incadra eu ca nimic sa prezint moda oriunde, da’ asta-i deja alta treaba :))) Deci, dupa cum spuneam, ma uitam cu ochii mari si umezi la trapele din tavan, asteptam parca sa se deschida singure. M-am ratoit eu la ele, chiar am incercat sa le deschid, da’ eram deja de rasul curcilor cum ma chinuiam sa trag de manerele alea. Deja simteam in ceafa ranjetele satisfacute ale babelor deranjate de posibilitatea ca in tramvai sa intre aer curat. Devenise o chestie personala. Las’ ca le arat eu lor! Incepusem sa transpir de-acu, ma inrosisem toata de la efortul de a trage de trape si in niciun caz nu-mi era mai rece decat inainte. Si niciun mascul feroce nu era la orizont sa apelez la el pentru eliberarea aerului. Asa ca am asteptat o statie. Mi-am facut loc printre pensionarele cu fundul mare care nu mai terminau de coborat, ca doar mersesera tare mult, aproape doua statii chiar, si am ajung cu greu la vatman. El m-a salvat. A deschis trapele, cred ca i s-o fi facut mila de mine. Am invins!!! Si probabil moaca mea e desenata pe toaca pe la toate bisericile din oras. Trebuie neaparat sa-mi cumpar bicicleta.

atingeri fierbinti…..

Nici nu te poti misca. Simti ca esti blocata, abia respiri, nici nu vrei sa te misti de fapt. Ti-e frica sa nu pierzi momentul, acel rar moment in care inca nu te-a atins, dar e atat de aproape incat ti-e frica sa respiri de teama ca distanta va disparea. Simti ca e la doar cativa milimetri de tine, ii simti rasuflarea fierbinte pe ceafa, inchizi ochii si te gandesti la mare, si la nisip, si la valuri. Si incerci sa te lasi purtata de visul asta. Dar sufla din ce in ce mai agitat in spatele tau. Si se apropie. Astepti sa vezi ce se intampla mai departe. Ai vrea sa faci un pas, dar nu poti. Esti paralizata. Simti cum creste tensiunea, ai tamplele fierbinti si palmele ude. Ti-e din ce in ce mai greu sa te concentrezi. Si vatmanul pune o frana brusca….Gata, s-a lipit de tine. Libidinosul care-ti sufla in ceafa cu putoare de usturoi in fiecare dimineata e iar strans lipit de tine. Te cuprinde brusc o greata fantastica. Iti vine sa-ti  vomiti toate organele interne si te abtii cu greu. Tie ti-e mila de oamenii care mai sunt prin tramvai. Ce vina au ei ca tu n-ai loc pe scaun?! Ce vina au ei ca esti prinsa ca-ntr-o menghina intre bara de metal si libidinosul care asteapta frana asta brusca in fiecare dimineata?! Te-ai lipi mai mult de bara, chiar si de geam daca ai ajunge la el, dar nu poti. Mii de oameni au pus mana pe bara aia, ti-e si groaza sa te gandesti. E lipicioasa si mana ta e parca dintr-un film de groaza. O vezi pe bara dar n-o mai simti a ta, ai vrea s-o lasi acolo, ti-e scarba de toate porcariile care s-au urcat pe ea numai de pe bara aia. Dar nu te poti da in spate. E libidinosul. Abia a iesit din casa dar e deja transpirat. Incerci sa nu te uiti dar parca esti hipnotizata. Aproape te fascineaza rotocoalele de transpiratie de sub brat. Te uiti cu ochi de figurina de messenger cum cresc de la minut la minut. Te astepti sa cuprinda toata camasa. Burta imensa cade peste cureaua care abia tine pantalonii. Cativa nasturi abia se mai tin in ate. Parca se pregateste o explozie acolo. Si deja iti imaginezi cum ar arata continutul imensului stomac pe geamurile tramvaiului. Te cutremuri din nou si-ti opresti voma in gat. Burta aia se lipeste de tine. Libidinosul te fixeaza fara nicio parere de rau. Ranjeste cu dintii galbeni si mormaie un „scuze” dar pe un ton fara nicio parere de rau. Asta e momentul lui preferat din zi. Pentru asta se trezeste dimineata. Te rogi sa apara mai repede statia. Nici nu-ti mai pasa unde cobori. Trebuie sa cobori. Apesi disparata pe butonul de deschidere a usilor. Te impiedici, aproape cazi, nu-ti pasa. Vrei doar sa scapi. Doamne, ai dat de aer! Gata. S-a terminat. Nici nu mai conteaza ca ai coborat cu trei statii mai devreme decat trebuia. Esti libera! Iar am intarziat la munca…pff….