Protestele nu mai pot fi ignorate. Când erau câţiva rătăciţi, ne mai permiteam să ne facem că nu-i vedem, să-i catalogăm ca neştiutori, asta ca să mă exprim elegant. Nu mai merge aşa. Sunt tot mai mulţi. Şi cam peste tot. Şi da, pe cei care ies din casă din convingere chiar îi înţeleg. Ne-am săturat. Pe bune, chiar ne-am săturat. Absolut toţi. Ni s-a acrit de restricţii, ne vine să rupem masca de pe faţă cu tot cu piele, ne isterizăm la cea mai mică urmă de „n-ai voie”. Toţi. Fără excepţie.
„593 de infectați în Suceava, dintre care peste 180 ar fi cadre medicale. Carantină totală în municipiu și câteva localități limitrofe. E dezastru ce se întâmplă acolo”. Asta spuneam în urmă cu exact un an. Nu ştiam atunci adevărata dimensiune a dezastrului. Şi, sincer, nu cred că e cineva care credea că va dura atât de mult. Aşa că înţeleg explozia ieşitului în stradă. De când mă ştiu, am bifat mai toate protestele în cauza cărora am crezut. Am ieşit în stradă în studenţie, am ieşit la protestele profesorilor, când eram eu însămi profesoară. Am ieşit pentru Roşia Montană. Am îngheţat în stradă la OUG 13. Am înghiţit gaz la protestele din 10 august. Am ieşit din casă pentru că mi-a păsat. Acum stau în casă din acelaşi motiv.
Pentru că-mi pasă de ai mei. Pentru că cea mai bună veste de anul ăsta a fost când s-au vaccinat părinţii mei. Pentru că am un pic mai multă linişte în cap după ce m-am vaccinat şi eu. Pentru că am prieteni care au trecut sau încă trec prin boală. Pentru că ştiu cât de greu le e. Pentru că am văzut familii distruse de morţi fără noimă. Pentru că ştiu medici şi asistenţi rupţi în două de ce se întâmplă de un an încoace. Pentru că am văzut afaceri la care s-a muncit cu sânge distruse de tot ce înseamnă închis.
Stau în casă pentru că vreau cu disperare să ies din casă. Dar asta nu se va întâmpla prea curând. Şi asta din cauza noastră, a tuturor. Şi a celor pe care i-am votat. Guvernanţi care, de teama voturilor, au mângâiat pe creştet pandemia. Au mai închis pe ici, pe colo, prin părţile, de cele mai multe ori, neesenţiale. Au lălăit-o un an întreg, mereu cu gândul la următoarele alegeri. Acum culegem ce am semănat. Şi suntem de capul nostru de fapt. Dacă nu înţelegem om cu om că trebuie să mai strângem din dinţi, vom avea restricţii până la sfântu aşteaptă. Şi tot degeaba va fi.
Uitaţi-vă la poza de mai sus. Protestatarii cer libertate, în faţa unui spital la geamul căruia se vede un pacient care îşi trage fiecare respiraţie printr-o mască de oxigen. Cum poţi nega evidenţa morţilor şi bolnavilor din tot anul care a trecut? Cum naiba să crezi că e totul o mare minciună, că e oculta, big pharma sau ce-o mai fi? Pe bune, cum? Dacă voia careva să ne omoare în masă, credeţi că nu găsea o metodă mai eficientă? Urăsc şi eu masca. Jur, cu patimă o urăsc. Când s-o termina nebunia, adun măştile, mă duc într-o piaţă publică şi le dau dracului foc. Dar acum înţeleg că nu e vorba doar despre mine. E despre morţii îngropaţi fără familie să le plângă la căpătâi. E despre bolnavii care respiră doar prin aparate. E despre oamenii ţintuiţi pe holurile spitalelor pentru că nu mai au loc nicăieri. E despre cei care mor acasă, de teamă că din spital vor lua şi alte boli. E despre părinţii şi bunicii noştri, bătrâni şi bolnavi, care nu apucă să ne vadă că suntem veşnic în carantină. E despre sărbătorile pe care le petrecem singuri, la mama năibii, de teamă să nu împrăştiem boala oamenilor pe care îi iubim. E despre îmbrăţişările de care n-am avut parte de un an. E despre copiii care se pierd în faţa unor ecrane de unde până acum îi alungam. E despre noi toţi, la un loc. Pandemia nu se va termina pe persoană fizică. Dar se va termina atunci când pe persoană fizică vom înţelege că nu e doar despre noi.
Nu e suficient să urli în stradă „Jos pandemia!”. Stau în casă pentru că vreau să ies din casă. Atât pot eu să fac. Aşa că fac asta.
credit photo: Claudiu Loghin
Amalia Dascălu 