Pentru că unii sunt „șmecheri” în țara asta, tare mi-e că așa îmi voi petrece și Crăciunul

E a doua zi de Paşte şi sunt trează de la 6. Am înroşit cinci ouă, din care vreo trei sunt crăpate. Le las aşa, că oricum nu le vede nimeni. Ele sunt singurul semn din casa mea care arată că e sărbătoare. N-a fost vreme de pască şi cozonaci. Anul ăsta, atâta mi-a fost Paştele. Şi cred că şi al altora a arătat la fel. N-am apucat să pregătesc nimic şi, deşi mi-a trecut prin cap să fac cozonaci pe la miezul nopţii, am decis că n-are noimă efortul. E al doilea rând de sărbători departe de acasă, în ciuda planurilor pe care le făcusem încă de la Crăciun.

„Crăciun e când ne întâlnim, nu pe 25 decembrie”. Noi, diaspora din interiorul granițelor

Mi-am început ziua cu gândul la sora mea, care tocmai s-a internat în maternitate. Se pregăteşte venirea pe lume a celui de-al doilea copil şi e zumzet în toată familia. Planuri, griji, emoţii, toate astea. Eu le simt de la 400 de kilometri distanţă. Câteodată mi se pare că există o diaspora în interiorul graniţelor, asta face din noi, ăştia plecaţi de acasă, distanţa dintre noi şi familie. Sute de kilometri care te despart de ai tăi, sentimentul de acasă pe care nu reuşeşti să-l ai când eşti departe de ei.