hai cu martie….

Si iaca vine iar luna martie. Imi place sa cred ca nu-s o fiinta superstitioasa sau, na, nu prea superstitioasa. Pe de alta parte insa, parca toate tampeniile se aduna cu precadere in luna martie. Certuri, scandaluri, despartiri, salarii mici, nervi, urlete, zile proaste si foarte proaste….astea se afla in cantitate mare pe metru patrat in luna martie. Anul acesta insa sper sa fie altceva. O mare parte din chestiile enumerate mai sus s-au intamplat deja in ianuarie si februarie, din fericire am avut parte si de un moment de respiro pe la Bucuresti. Din pacate nu e suficient. Oricum, daca tot au fost deja vreo doua luni proaste trag nadejde ca s-a mai eliberat luna martie. Acu e drept ca nu ma astept sa-mi fie luna plina de flori, martisoare si declaratii de dragoste. Nici prin filme nu mai vezi asa ceva oricum :))) Da’ totusi….hai sa fie mai rezonabila luna martie din 2012. As cam avea nevoie. Deci….pentru cei care stiu ca pot face ca luna martie sa fie mai rezonabila pentru mine decat a fost in anii trecuti….treceti la treaba!!!! Faceti luna asta frumoasa pentru mine ca doar stiti ca nu-s asa pretentioasa pe cat dau impresia ca as fi! Si mai stiti ca-s fata de treaba si apreciez eforturile altora. 😀 Gata cu milogelile pana nu ma apuca si amenintarile:))) Sa vedeti nervi la mine daca si luna asta e proasta. Ar fi deja a treia pe anul asta si-apoi na, cat pot sa duc si eu la 1,60 m cat am?! :)))

Reclame

pentru tine ce inseamna acasa?

Acasa inseamna multe lucruri. De fapt, pentru fiecare dintre noi “acasa” e altceva. E casa parintilor, casa in care ai copilarit, atmosfera in care n-ai avut nicio grija, nu te interesa ce vine maine, nu-ti pasa de guverne si ministere. Singura ta grija era sa stai cat mai mult pe afara, sa alergi, sa zburzi, sa fii vesel, sa zambesti cu toata fata. N-am mai zambit de mult timp asa. Acasa e o stare de spirit, un sentiment, e fiorul care te cuprinde cand vezi barbatul pe care il iubesti. Acasa e prima dragoste. Acasa e fiecare dragoste, niciuna nu-i ca alta. Acasa e sentimentul apartenentei la un grup pentru cei programati genetic sa nu fie singuri. Acasa e zambetul unui copil care intinde manutele spre tine sa-l iei in brate. Acasa e linistea pe care ti-o da sentimentul ca esti protejat, ca cineva, oricat de greu ti-ar fi, te va ajuta, chiar si doar cu o vorba buna. Acasa e linistea pe care intr-un anume fel o cautam toti. Acasa e si nebunia de la 20 de ani, iuresul, schimbarile din fiecare zi, iubirile de-o vara si zambetul cuiva pe care-l vezi din tren. Acasa e usurarea pe care o simti cand in sfarsit ai trecut de un examen greu, examen de care ai crezut ca depinde viata ta intreaga. Acasa e si cand sufli in lumanarile de pe tortul pe care ti l-a pregatit mama cu gandul ca iar pleci la facultate si cine stie cand te vede iar.Acasa e maturitatea celui care stie ca se poate si mai bine, se poate si mai rau.  Acasa e coada zglobie a catelului care te-a asteptat o zi intreaga sa te intorci de la munca. Acasa e cafeaua pe care o imparti cu prietenii dupa o noapte nebuna in oras. Acasa e nisipul pe care te intinzi in mijlocul verii, e apa in care te balacesti si soarele care te parleste. E zambetul unui prieten caruia i-ai imprumutat umarul cand a avut nevoie sa planga. Acasa e sentimentul ca n-ai muncit degeaba, ca ceea ce te-ai chinuit sa faci a ajutat macar o singura persoana. Acasa e perna pe care iti asezi capul seara dupa o zi obositoare. Acasa e chipul pe care il vezi cand te trezesti dimineata. Acasa e omul care te determina sa fii mai bun, acasa e omul cu care formezi un intreg. Acasa e singuratatea care iti da liniste. Acasa e libertatea de a-si aseza viata intr-un rucsac si de a fugi in lume. Acasa e tipatul de pe varful unui munte. Acasa e in fiecare dintre noi. Prea putini gasim “acasa”. Eu inca mai caut. Inca mai astept.

5 ani de Ziarul de Iasi

Duminica s-au implinit cinci ani de cand am venit la Ziarul de Iasi. A fost, inca mai este, o perioada atat de agitata, si nu in sensul bun al cuvantului, incat am si uitat de data de 5 februarie.Sunt sigura ca multi dintre voi au avut sansa sa o ia de la capat la un moment dat. Asta am facut eu in urma cu cinci ani. La vremea respectiva eram profesoara de limba romana deja de vreo doi ani si jumatate, insa stiam ca nu asta vreau sa fac mereu. Mi-am dat definitivatul, ca sa-mi iau de-o grija si sa imi ramana totusi posibilitatea de a ma intoarce in invatamant la un moment dat, si mi-am incercat norocul la ziar. Habar n-aveam ce-i aia presa la vremea respectiva. Cateodata mi se pare ca si acum is cam pe la genunchiul brostei inaintata in cunoasterea mecanismelor mass-media. In 2007 s-au facut la Ziarul de Iasi ultimele angajari pe baza unei scoli de presa. S-au depus multe cv-uri atunci, din cate imi aduc aminte. A urmat un interviu cu redactorul sef si inca doi sefi de departament si intr-un final am ramas cinci oameni care timp de o saptamana au mers cu reporterii pe teren si apoi au scris ce au cules. Trei din cei cinci au fost angajati. Dupa trei saptamani a cedat primul. La cinci ani de la acele momente inca mai suntem doi pe baricade. A fost si greu, a fost si usor, a fost si greu tare, da’ pana in momentul asta inca nu-mi pare rau ca am luat decizia de a ramane aici in urma cu cinci ani. As fi preferat ca aniversarea asta de 5 ani sa vina intr-un moment mai bun, perioada asta e poate una dintre cele mai proaste din ultimii ani si nu prea-mi vine sa ma bucur. Totusi, imi place inca foarte mult ceea ce fac si cred ca am reusit sa devin un reporter rezonabil in timpul asta, asa ca as prefera sa mai fac asta in continuare. As spune eu mai multe dar incepe sedinta si de la aia nu se lipseste nemotivat. Sper sa-mi aduc aminte de aniversarea asta intr-o zi cu mai mult entuziasm si mai multa inspiratie, ca sa scriu totusi ceva demn de citit.