Statul paralel al oamenilor care au credite sau revoluția fiscală din buzunarul meu

Hispanic woman looking at bills with head in hands

Când am început eu să muncesc, primul loc în care am ajuns a fost o şcoală. Şi ziua în care am luat primul salariu trebuia să fie, conform celor de prin jurul meu, una specială. Prin cancelarie, doamnele şi domnii profesori povesteau despre chestiile grozave pe care le făcuseră ei cu banii din primul salariu. Unul plătise o vacanţă, altul îşi cumpărase pantofi de firmă, din astea, mondenităţi să le spunem. Eu am plătit chiria din primul salariu. Luasem un avans de 150 de lei, din care 100 au ajuns la proprietarul cutiei de chibrituri în care stăteam. 

Şi chirie am tot plătit încă vreo zece ani. Până am decis că ar cam fi cazul să am şi eu lucrul meu şi să nu mai depind de mofturile proprietarilor. Dacă vreau să bat un cui în tavan, să pot face asta, că doar stau în casa mea. Zis şi făcut. Cumva. Pentru că n-am părinţi directori de bănci şi nici salariu de Andreea Esca, cea mai logică soluţie a fost să aplic în programul Prima Casă. După opt luni de tortură birocratică, timp în care probabil o pădure întreagă a murit ca să pot aduna eu hârtiile pentru dosar, m-am văzut în casa mea.

Nu m-am născut chiar ieri, aşa că ştiam cam ce mă aşteaptă, dar făcusem lista cu pro şi contra şi asta arăta că mai bine bag bani în propria casă, decât în buzunarul altcuiva. Cum până la toată treaba asta nu avusesem niciodată vreun credit, nici acum nu m-am izbit în ditamai împrumutul.

Am calculat, am adunat, am scăzut, am tras linie şi am împrumutat sub limita maximă pe care putea să mi-o dea banca tocmai pentru că nu voiam să ajung ziua în care să nu pot plăti rata din salariu. Şi cam un an şi jumătate treaba a mers aşa. Cum creditul e în lei şi depinde de Robor, mă uit la el ca la un obuz din ăla găsit într-o grădină la arăturile de toamnă. Întâi de toate plătesc rata şi abia apoi mai văd ce mai am de făcut cu banii. Cam de vreo jumătate de an însă, planurile mele se cam duc dracului.

În ianuarie 2016 am plătit o rată de 755 de lei, la o rată a dobânzii de referinţă de 1,02%. Dobânda a tot oscilat apoi, a ajuns la 0,78% în aprilie 2016, în iulie la 0,83%, în octombrie 2016 deja era 0,70%, iar în ianuarie 2017 urcase iar un pic, până la 0,90%. Iar o scădere nesemnificativă, până la 0,86% în iulie 2017, când rata mea lunară a fost de 738 de lei. Ei, efectele unei guvernări responsabile s-au văzut abia în octombrie 2017, când Roborul a sărit ca un iepure isteric până la 1,46%, iar rata mea s-a dus la 795 de lei.

S-a nimerit să fie şi luna în care trebuia să plătesc asigurările pentru apartament, deci altă distracţie, în condiţiile în care PAD-ul se plăteşte în euro, iar eu am prins o zi din aia în care euro cânta „Ridică-mă la cer!”. Aş fi urlat la tanti de la bancă, dar na, nu e vina ei, că doar nu ea guvernează ţara asta. Au grijă alţii.

Distracţia nu s-a terminat totuşi, pentru că a venit luna ianuarie din anul centenar care mi-a adus cadou un Robor de 2,08% şi o rată de 852 lei, din care numai 222 de lei reprezintă creditul propriu-zis, restul e dobânda vieţii. Iar lucrurile nu par să se oprească aici. Ţopăiala fiscal-bugetară e la mine în buzunar, iar la tv e un domn care spune că Darius Vâlcov e nedreptăţit de judecători care i-au dat 8 ani de puşcărie. Consilierul premierului a luat, spun procurorii, o şpagă de nişte multe milioane de lei, a ascuns bani şi tablouri scumpe prin cimitire şi pereţi, dar lumea e rea şi vrea să-l vadă în zeghe. În timpul ăsta, fraierii care muncesc şi se ambiţionează să rămână cinstiţi se caută prin buzunarele hainelor mai vechi, poate-poate au uitat acolo nişte bani pe care să-i dea acum la bancă.

Acum, să fim serioşi, nu-i nimeni atât de naiv încât să creadă că fericirea unei rate decente la bancă durează o veşnicie, dar haosul din ultimele luni începe să niveleze circumvoluţiunile oamenilor normali din ţara asta. Eu n-am nevoie să-mi dea guvernarea ceva, chiar nu-mi trebuie, mă descurc. Dar aş vrea să mă lase în pace. Mi-am asumat riscul unui credit cu dobândă variabilă, dar să crească de la 738 la 852 de lei într-un timp atât de scurt deja nu mai pare normal. În ritmul ăsta, peste trei luni o să mai fie 60 de lei în plus, peste alte trei luni încă 60 de lei şi tot aşa, iar din păcate nu toţi putem fi angajaţi consilieri guvernamentali cu salarii obscene. Unii dintre noi chiar trebuie să muncească. Ies zilnic cu toţii să mai promită nişte măriri de salarii pentru bugetari, dar unul nu explică cu subiect şi predicat de unde vor scoate aceşti bani. Şi niciunul dintre ei nu pomeneşte de angajaţii din privat, unde salariile nu cresc după cum vrea pixul programului de guvernare. Dar asta e, fiecare face ce poate. Unii fură şi apoi scapă de puşcărie fugind din ţară, alţii muncesc şi plătesc taxe ca să fie bine în campania electorală.

Material apărut iniţial în republica.ro, în data de  9 februarie 2018.

https://republica.ro/statul-paralel-al-oamenilor-care-au-credite-sau-revolutia-fiscala-din-buzunarul-meu-in-ianuarie-2016-plateam

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s