Suflete pe care nu le vedem

fetita albastra

Nu-s foarte usor de impresionat de felul meu. Dupa primele zile petrecute prin spitalele iesene, la inceputul muncii mele in presa, am trecut peste socul provocat de ororile de pe acolo. De-a lungul timpului am invatat sa nu ma las afectata de ce vad si de oamenii cu care vorbesc. Nu rezisti altfel in spitale. N-o sa uit cum m-a intrebat o asistenta la un moment dat, vazandu-ma vorbind cu o pacienta pentru un articol: „Asa va implicati cu toti cei cu care vorbiti?”. N-am stiut ce sa-i raspund. Am invatat totusi sa las ziarul la poarta ziarului si ajung acasa fara toate problemele lumii pe capul meu. Textul de mai jos e special insa. E unul din putinele care m-au schimbat in toti anii astia. Mi-a si fost groaznic de greu sa-l scriu si nici acum nu-s convinsa ca nu puteam face asta mai bine. Oricum, poza spune mai multe decat as putea eu sa palavragesc aici. Materialul a aparut in Ziarul de Iasi pe 30 septembrie 2012. 

70 de copii lupta pentru viata

Centrul de Plasament „Sf. Andrei” adaposteste aproape 70 de copii, cei mai multi dintre ei de varsta mica si cu foarte multe probleme medicale. Fiecare reprezinta o poveste aparte, fiecare dintre ei are nevoie de extrem de mult ajutor. Angajatii centrului fac eforturi uriase ca cei mici sa nu simta ca n-au familii, insa de multe ori sunt depasiti de situatie. Blocarea posturilor si plecarile din sistem au facut ca in momentul de fata sa existe momente in care un educator are in supraveghere chiar si zece copii. Cei mici nu stiu insa ce probleme are sistemul de protectie, stiu doar ca au nevoie de oameni care sa-i iubeasca si care sa fie atenti la ei.

Si mestecatul poate fi prea obositor


Teodora ma vede de dupa o usa de sticla si nu asteapta sa-i spun ceva. Deschide larg mainile si asteapta sa o iau in brate. M-a strans cat a putut ea de mult si n-a mai vrut sa coboare. Are cinci ani si sufera de tetralogia Fallot, cea mai intalnita malformatie congenitala cardiaca cianotica. Din cauza nivelului scazut de oxigen din sange, pielea copilului are o nuanta albastruie. Teodora se lupta insa cu boala ei, nu renunta. In centru a fost la un moment dat si sora Teodorei, avea si ea o malformatie cardiaca, dar s-a rezolvat de la sine si copilul a putut merge la un asistent maternal. Teodora nu a fost atat de norocoasa. Desi a fost consultata de numerosi medici si ia tratament, fetita nu poate fi operata deocamdata pentru ca afectiunea s-a complicat, iar organismul sau nu poate rezista la un efort atat de mare. „Am inclus-o intr-un program la care lucreaza cativa chirurgi care vin din Israel. Avem in total trei copii programati pentru consultatii la acesti medici. Din pacate, Teodora are si hipertensiune pulmonara, asa ca o operatie ar fi foarte dificila”, a declarat dr. Georgeta Ciobanu, sefa centrului. Teodora a ramas in urma copiilor de varsta ei in ceea ce priveste greutatea si oboseste foarte repede. Si sa mestece mancare e un efort extraordinar pentru ea, asa ca dimineata sta la masa mai bine de o ora, desi mananca foarte putin.

„Un astfel de copil e ca un ou”

Pentru cine nu-i stie povestea, Daniel e un baietel perfect sanatos. Zambeste cand o vede pe sefa centrului si imediat ii arata ce a mai facut de cand nu a mai trecut pe la el. E tot timpul cu mainile pe singura femeie pe care o stie drept mama. Permanent agitat si energic, educatoarele si asistentele nu-si permit sa-l scape din ochi niciun moment. Baietelul sufera de hemofilie si cea mai mica leziune poate sa provoace o tragedie, pentru ca sangele nu se poate coagula. Daniel nu stie asta insa si vrea doar sa fie un copil normal. Ii este greu sa inteleaga de ce nu are voie sa alerge sau sa faca alte lucruri pe care le vede la alti copii. De alta familie decat cea din centrul de plasament nu prea stie. Mama e o femeie amarata dintr-un sat indepartat care mai are un baiat, mai mic decat Daniel, tot bolnav de hemofilie. O singura data a fost Daniel acasa. Cei doi frati se mai intalnesc intamplator in Clinica de Oncologie a Spitalului de Copii. Mama isi aduce din cand in cand acolo baiatul cel mic. Doar asa isi vede Daniel mama. Femeia nu si-a dat baiatul in plasament cu usurinta, insa n-a mai putut sa aiba grija de el. „Un astfel de copil e ca un ou. Trebuie pazit de absolut orice ar putea sa-i provoace o rana. Lui Daniel i s-au schimbat dintii de curand si a fost foarte greu. Am mai stat cu el in spital unde i s-a administrat factor VIII, tratamentul care permite coagularea sangelui. O inteleg pe mama, chiar nu a putut”, spune sefa centrului. Daniel a avut si nesansa de a suferi un hematom intracranian, s-a spart un vas de sange si a avut nevoie de operatie. De atunci are si probleme cu un picior si o hemipareza usoara. „De la operatie e si mai greu cu el. E agitat si nervos, greu de stapanit. E totusi un copil care intelege, insa trebuie mereu sa aiba un adult pe langa el care sa-l fereasca de orice lovitura, indiferent cat de usoara ar fi”, adauga dr. Ciobanu. Daniel nu-si da seama de pericolul in care se afla permanent. E doar bucuros ca e lume pe langa el, ca i se fac poze si ca poate sa-si arate jucariile unor oameni noi.

Si-a depasit speranta de viata cu 7 ani


Pe David l-a adus tatal lui la centru pe cand avea doar doi ani. Mama plecase de acasa si nu s-a mai interesat niciodata de copilul pe care l-a lasat in urma si de familia pe care a destramat-o. Baiatul se nascuse greu, suferinta cerebrala de la nastere agravandu-se de-a lungul timpului. Diagnosticat cu paralizie cerebrala, David avea din start sanse mici de a supravietui pana la maturitate. „E bine ca a ajuns aici. Am facut foarte multa recuperare cu el, insa chiar si asa, starea lui s-a agravat. Are 17 ani acum, dar daca ramanea acasa, fara posibilitatea de terapie specifica, nu ar fi supravietuit peste varsta de zece ani”, a precizat sefa centrului. Cum starea lui s-a deteriorat foarte mult in utlima perioada, David este hranit acum printr-o sonda nasogastrica. Desi nu se poate misca deloc, ochii arata bucuria pe care o simte atunci cand e vizitat. Zambeste cand il mangaie sefa centrului si-i cauta mana cu ochii. Are stilul lui propriu de a comunica si putini sunt cei care il inteleg. Reuseste totusi sa transmita ce-si doreste si zambeste cu toata fata atunci cand vede ca a fost inteles. Pe vremea cand tatal sau lucra in Iasi, venea foarte des sa-l vada, chiar daca mama n-a trecut niciodata sa-si vada baiatul. Tatal s-a mutat insa in Bucuresti si vizitele s-au rarit. Suna de cinci-sase ori pe an la centru sa se intereseze de starea lui si il viziteaza macar o data pe an. Nu uita niciodata de ziua lui si de fiecare data cand vine ii aduce cadouri. Conducerea centrului a incercat in repetate randuri sa dea de urma mamei, insa nu a reusit. „O data la trei sau sase luni reactualizam situatia sociala a copiilor si incercam sa luam legatura cu parintii sau cu alte rude care ar putea sa-i ia acasa sau macar sa-i viziteze atunci cand pot. Copiii sunt foarte bucurosi cand isi vad parintii si chiar avem si parinti care vin saptamanal sa-i vada pe cei mici, din pacate foarte putini. Le facem si poze copiilor si trimitem parintilor acasa. Eu lucrez aici de 22 de ani si in acest timp au trecut prin mana mea peste doua mii de copii”, a spus dr. Ciobanu.

Tot mai putini asistenti, tot mai multi copii


In momentul de fata, in centru se afla 67 de copii cu varste de la opt luni la 17 ani, cei mai multi dintre ei cu probleme extrem de grave de sanatate, in special paralizii cerebrale. Alti 24 de copii sunt cazati in patru module de tip familial, respectiv apartamente in care lucreaza personal specializat. Un al cincilea apartament a fost inchis pentru ca centrul nu are suficienti oameni angajati. Din cele 112 posturi existente la nivelul centrului, 23 dintre ele sunt vacante. „Problema este ca 19 dintre oamenii care lipsesc sunt cei de la patul copilului. Pentru noi a fost o tragedie diminuarea salariilor, atunci au plecat oameni care aveau imprumuturi la banci si rate. Am avut multi oameni foarte buni, asistenti medicali care lucrau cu daruire. Au preferat sa plece in spitale sau la munca in strainatate. Am ramas in urma cu personalul si este foarte greu. Conducerea Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului ne-a ajutat cum a putut, insa deblocarea posturilor nu se face de la Iasi. Centrul este supraaglomerat si sunt multi copii pe lista de asteptare pentru a veni aici”, a declarat dr. Ciobanu. Cei mai multi dintre copiii din sectia de distrofici de la Spitalul de Copii „Sf. Maria” ajung in acest centru. Tot aici ajung si cazurile sociale care implica minori cu varste foarte mici. In ultima perioada au fost adusi aici copii de toate varstele, daca aveau probleme medicale, in contextul in care numarul asistentilor maternali este intr-o continua scadere, iar cei care pot avea grija de un copil cu dizabilitati sunt extrem de putini. „Pe aproximativ 60% din cei care lucreaza aici ii stiu de cand am ajuns in centru, in urma cu 22 de ani. Sunt oameni foarte buni, care pun suflet in ingrijirea acestor copii. Ne bucuram si de o colaborare foarte buna cu Spitalul de Copii, problemele medicale ale celor mici se rezolva acum mult mai usor si mai repede decat in urma cu 20 de ani. Avem insa mare nevoie de personal pentru ca fiecare copil trebuie sa aiba adultul lui. Sunt copii care nici nu stiu ce sa faca cu gura, tin mancarea acolo pana apare instinctul de deglutitie, pur si simplu nu stiu sa mestece si sa inghita. Fiecare dintre ei necesita o atentie speciala”, a adaugat dr. Ciobanu.

http://www.ziaruldeiasi.ro/local/70-de-copii-lupta-pentru-viata~ni8us1

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s